La scurt timp, într-o seară, m-am trezit cu el la uşa apartamentului unde locuiam şi, odată intrat în casă, mi-a spus: „Ioai, dragă (ptu!, ptu!), că numa’ ce-am venit de la cuvioasele (ptu!, ptu!) de la Mănăstirea X (nu-mi amintesc care) şi am venit la tine!”.
Trebuie lămurit că sunetele „ptu!, ptu!”, care însoţeau vorbirea Cuviosului, erau expresia gestului de a se dezice prin a scuipa, fiind adresate diavolului şi lucrării lui de a-i deforma şi a-i pângări gândurile şi cuvintele atunci când se ruga sau vorbea cu oamenii.
Începând de atunci, mă pomeneam de multe ori cu el acasă, fără să existe vreo înţelegere anticipată. Ştiam doar când pleacă, fiindcă îmi spunea unde vrea să ajungă în ţară, dar nu ştiam niciodată când vine. Venirea lui însă se petrecea întotdeauna la momente cheie din viaţa familiei mele, care precedau un eveniment sau o schimbare în vieţile noastre.
Eram o familie dezbinată în urma divorţului părinţilor mei, iar tatăl meu, care suferise un AVC (Accident Vascular Cerebral), nu mai locuia cu noi. Ce mai rămăsese din familia mea era o mamă (la rândul ei bolnavă) şi trei copii care nu îşi găseau rostul în viaţă. Multe greutăţi, crize etc.
O primă minune conştientizată de cei din familia mea este legată de tatăl meu, care se declara ateu şi de la care auzisem de Dumnezeu doar prin înjurături. Aceasta s-a petrecut pe când era internat în spital, după ce suferise AVC-ul. Cuviosul venise la noi „pe nepusă masă” şi, văzându-mă amărât, m-a întrebat ce am. Atunci l-am rugat să se roage pentru tatăl meu, explicându-i în câteva cuvinte situaţia. Brusc s-a pus în genunchi şi a urmat o rugăciune îndelungată, în care se ruga cu suspine pentru tatăl meu.
Am rămas în minte de atunci cu o cerere pe care, între altele, o zicea lui Dumnezeu şi pe care nici acum nu am reuşit s-o tâlcuiesc: „Şi te mai prea rog, Doamne, (ptu!, ptu!), pentru robul Tău Alexandru, ca să-i dăruieşti cele cinci elemente ale conştiinţei!”. Am citit formulări şi descrieri privitor la conştiinţă, atât în literatura duhovnicească, cât şi în psihologie, dar încă nu sunt pe deplin lămurit la ce se referea Cuviosul. Cert este că rugăciunea lui a biruit şi a dat roadele pocăinţei: tatăl meu a primit la spital preotul, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. După externare, l-am vizitat din nou acolo unde locuia; cu mâna nevătămată îşi făcea cruce, slăvindu-L pe Dumnezeu. De asemenea, prin tot ce putea exprima (fiind parţial paralizat), se bucura de mine fiindcă eram apropiat de Biserică.
O altă minune vădită s-a petrecut cu mama mea. Ea era o fumătoare înrăită încă din adolescenţă. A încercat să se lase de fumat în câteva rânduri, dar totul a fost în zadar: plângea şi fuma. Când a intrat Cuviosul în viaţa familiei noastre, acest obicei al ei nu i-a plăcut de la bun început. De aceea, o tot şicana cu vorbe şi glume împotriva fumatului, aşa cum numai el ştia s-o facă. Într-un an, în perioada Postului Mare, Cuviosul a rămas pe la noi ceva vreme, plecând înainte de Paşti. Mama fuma în continuare, dar în noaptea de Paşti, respectând rânduielile bisericeşti, a luat parte la Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit. După slujbă, ne-am întors acasă. Eu m-am apucat să pregătesc una-alta când, dintr-odată, o găsesc pe mama plângând şi spunându-mi că ea nu mai poate fuma şi că, atunci când s-a împărtăşit, a simţit ca o lumină care a intrat în ea, iar acum, dacă vrea să-şi aprindă ţigara, cade numaidecât într-un plâns mângâietor, pe care nicicum nu-l poate opri. Astfel, a rămas vindecată de fumat pentru tot restul vieţii ei.
Au mai fost multe asemenea minuni în viaţa noastră, prin apariţia şi rugăciunea Cuviosului. Legat de aceste minuni, aş pomeni şi prorocirile pe care le făcea cu noi sau cu cei din jurul nostru, prorociri care s-au împlinit întocmai. Multe dintre acestea sunt consemnate în volumele anterioare, iar altele încă sunt tăinuite în inimile celor care le-au auzit. Nădăjduiesc să le facă cunoscute cândva…
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
