Când am vorbit pentru prima oară cu Cuviosul la telefon, i-am spus: „Cuvioase, vreau să vă întâlnesc!”. El mi-a răspuns: „Da, dar numai să fie zi de dulce!”. Deși ne-am pornit de joia spre orașul unde era atunci, numai sâmbăta ne-am putut întâlni cu dânsul. Atunci mi-am zis: „Hopa, vorbeşte serios şi la glumă!”.
Eu, personal, nu trebuia să vorbesc cu Cuviosul. Dacă întrebam ceva, îi înţelegeam răspunsul numai din priviri, nu era nevoie să-mi vorbească. Eu îi spuneam: „Cuvioase, eu cred lucrul ăsta. Chiar aşa o fi?”. Iar el se uita la mine şi cu privirea îmi spunea: „Vezi că știi?”. Nu am simțit la niciun om ce am văzut la Cuviosul!
Mă făcea atentă și la gândul pe care îl aveam atunci când eram lângă el. Îmi dădea de înțeles, așa cum știa el mai bine, că AUDE ce îi spun în gând. Mi-a spus multe lucruri care aveau să se întâmple, dar atunci nu înțelegeam și multe le zicea sub formă de glumă sau când nu eram atentă, însă astăzi văd cum se întâmplă toate încet, încet.
Avea ceva: credea în mine! Când se uita la mine, privirea lui mă făcea să simt lucrul acesta. El era bucuria mea. A fost singura mea bucurie de pe lume, cu adevărat!
Rasofora Emanuela,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
