Un drum cu multe încercări

Niciodată nu ştim cum un dar de suflet pregătit pentru cineva poate atinge sufletul altcuiva, iar din această atingere să se nască o legătură pe viaţă între două suflete: unul aflat pe pământ şi celălalt în Împărăţia Cerurilor.
Aşa se face că, într-o zi, curierul a adus la uşa noastră un colet trimis de o măicuţă dragă sufletelor noastre, destinatarul fiind unul dintre băieţi. Când l-am deschis, am găsit în el primele trei volume, fotografii şi Acatistul Cuviosului. Până atunci, noi nici nu auzisem de Cuviosul Gherontie.
Curiozitatea m-a făcut să mă retrag în camera mea şi să încep să răsfoiesc cărţile. Deîndată m-a cuprins o bucurie dumnezeiască greu de povestit în cuvinte. Primul volum l-am citit în noaptea aceea, apoi cred că în trei zile şi pe celelalte. Mă bucuram ca un copil de ceea ce citeam şi mi se părea de necrezut ca acest Cuvios să dorească să se facă cunoscut nouă, pentru a ne dărui din dragostea şi bucuria sa, pentru a ne fi prieten de nădejde şi mijlocitor la Bunul Dumnezeu.
Mi-aduc aminte că sufletul meu a fost inundat de bucuria aceea cam o săptămână. Între timp, am aşezat o fotografie a Cuviosului în micul colţ de rugăciune de acasă, iar celelalte fotografii le-am dăruit, în afară de una. După ceva timp, părintele duhovnic mi-a dăruit şi el un Acatist al Cuviosului. Le-am pus deoparte şi mă tot întrebam cui să le dăruiesc, până într-o zi, când mama finuţului nostru, Mihail, m-a sunat disperată şi mi-a spus că are un mare necaz cu tatăl ei. M-a rugat să îl pomenesc în rugăciuni şi m-a întrebat la ce sfânt să se roage pentru a primi ajutor în problema respectivă. Atunci mi-a venit în gând Cuviosul Gherontie şi a doua zi i-am dăruit Acatistul şi fotografia sa. Din momentul acela, l-am lăsat pe Gheorghe, tatăl ei, în grija Cuviosului, iar Cuviosul, cu multă dragoste, într-adevăr i-a purtat de grijă până în cele mai mici amănunte.

Gheorghe suferise o cădere psihică pe când era la muncă în străinătate, împreună cu soţia lui. În plus, acum se afla în spital, deoarece avusese un accident şi, necunoscând limba ţării respective, comunicarea cu cei din spital era anevoioasă, asigurare nu avea, nu cunoşteau pe nimeni în jur, într-un cuvânt se aflau într-o situaţie limită. Soţia lui dorea să îl scoată din spital şi să plece acasă, dar drumul era lung, ea era internată cu el în spital, iar el nu mai gândea lucrurile limpede. Fizic îşi revenise, dar psihic nu. Avea o teamă teribilă de tot ce îl înconjura, se comporta ca un fugar urmărit permanent de cineva care dorea să îi facă rău.
Între timp, am aflat numele unei persoane care locuia în străinătate în apropiere şi care ajută în astfel de cazuri. Am trimis un mesaj, am luat legătura telefonic şi, ca prin minune, a doua zi, cei doi soţi au ieşit din spital şi au fost ajutaţi să ajungă la un autocar ce avea destinaţia România. Şi de aici începe o altă poveste…
Gheorghe refuza să ia tratament psihiatric şi aceasta îngreuna situaţia, căci era greu de supravegheat, avea tendinţa să fugă, crezând că şi soţia îi vrea răul. Era confuz şi speriat de moarte.
Noi ne rugam tot timpul la Cuviosul Gherontie să îl ajute cum crede, dar să reuşească să ajungă cu bine în ţară. Însă, înainte de a ajunge la graniţă, de ceea ce ne era teamă, exact aceea s-a întâmplat. S-a făcut un popas, iar Gheorghe a coborât din autocar, a luat-o la fugă şi dus a fost. S-a ascuns atât de bine, încât nu a putut fi găsit. Şoferul autocarului a staţionat două ore împreună cu toţi pasagerii pentru a aştepta găsirea sau întoarcerea lui şi, văzând că nu se rezolvă nimic, a plecat mai departe către ţară.
Între timp, soţia a fost sfătuită să rămână în autocar şi să meargă către casă, urmând ca Gheorghe să fie dat în urmărire şi să fie căutat de poliţia ţării respective, chiar dacă, practic, era inofensiv. Ne rugam împreună mai multe persoane pentru el, dar eu şi fiica sa cel mai mult îl imploram pe Cuviosul să îi poarte de grijă. Aveam să ne dăm seama mai târziu că, de fapt, Cuviosul a fost lângă el permanent şi l-a însoţit pe tot parcursul drumului.

La un moment dat, spre seară, Gheorghe a ieşit din ascunzătoare şi a revenit la locul staţionării autocarului, iar acolo a întâlnit un om al lui Dumnezeu, pe domnul Cătălin, care era şofer de tir. El l-a urcat în maşină, i-a dat să mănânce, l-a ţinut la căldură şi a avut grijă de el ore întregi. Ba mai mult, a reuşit să ia legătura prin telefon cu fiica lui Gheorghe, căci şi telefonul rămăsese la el şi astfel au convenit ca în următorul autocar ce trece şi staţionează acolo şi merge spre ţară să fie urcat şi Gheorghe. Urma ca fiica lui să îl preia din cel mai apropiat oraş tranzitat de autocar.
Între timp, şoferul următorului autocar ce trebuia să treacă pe acolo a fost anunţat că are de luat o persoană, dar nu ştim din ce motive s-a creat o confuzie şi acesta nu a oprit în locul respectiv, ci mult mai departe, după care nu s-a mai întors. Gheorghe a rămas în continuare în grija domnului Cătălin, iar spre miezul nopţii a oprit alt autocar, în care acesta a fost urcat şi a ajuns fără probleme în ţară.
A doua zi, fiica a plecat cu doi prieteni apropiaţi (soţ şi soţie) cu maşina către Braşov, de unde urma să îl preia pe Gheorghe. Au ajuns la timp şi l-au preluat din autocar. Acesta a colaborat şi a urcat în maşină cu ei, chiar dacă era la fel de confuz, şi au pornit către casă. Însă, dintr-o dată, a început să manifeste iar accese de frică şi să îşi închipuie că este urmărit, că trebuie să fugă şi să se ascundă, că cei din jur îi vor răul.
Fiica, văzând situaţia şi faptul că pune în pericol posibilitatea şoferului de a conduce, a rugat să oprească maşina şi a asistat neputincioasă la fuga tatălui din maşină şi la afundarea lui în pădurea prin care tocmai treceau. Se aflau în judeţul Covasna, chiar aproape de oraşul Sfântul Gheorghe, se lăsase noaptea, frigul, iar Gheorghe era la fel de subţire îmbrăcat, astfel încât nu s-a găsit altă soluţie decât anunţarea poliţiei cu ajutorul căreia să fie găsit şi internat într-un spital, într-o secţie de specialitate.
Până la urmă, Gheorghe a fost găsit ascuns în pădure, a fost preluat şi internat în spitalul din oraşul Sfântul Gheorghe. Abia atunci ne-am liniştit cu toţii şi am realizat ce minuni a făcut Bunul Dumnezeu prin Cuviosul Gherontie, care l-a însoţit pe Gheorghe toată călătoria şi a ales până şi spitalul în care trebuia să ajungă. După circa trei săptămâni, Gheorghe a fost externat şi luat acasă, unde îşi continuă viaţa alături de cei dragi.
Cât despre străinătate, ea a rămas doar o amintire peste care sperăm să se aştearnă uitarea. În schimb, peste ajutorul dat de Cuviosul meu drag, nu se va aşterne decât o recunoştinţă veşnică!
Cuvioase Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sărut mâna, pentru tot!

Florentina Pintilie,
Galaţi