Eram pretutindeni împreună, doar că nu noi îi purtam lui de grijă – precum credeam, ci Cuviosul avea mereu grijă de noi. Când a fost limpede că nu mai avem bani pentru a merge în Galileea sau la Sinai, a scos imediat din buzunar: „Uite, pentru mine și pentru maici, poate să-ți ajungă, sau ce nevoie mai aveți voi…”.
După multe zile de mâncare uscată (pesmeți, fructe și ce mai adusesem noi de acasă), cu toții ne doream să mâncăm o supă caldă. Am cumpărat câteva legume, am făcut rost de o oală și am pregătit cât să ajungă pentru șapte persoane, adică Părintele și noi, cele șase maici. Era o mică bucătărioară situată la ultimul etaj al clădirii în care locuiam și acolo aveam un aragaz, o chiuvetă, o măsuță mititică și două scaune: exact cât să încapă trei persoane. Am pregătit supa, mirosea în tot căminul… legume proaspete din Țara Canaanului, cu pătrunjel și zeamă de lămâie. Toți ar fi dorit să mănânce din supa mea. Și vine Cuviosul:
– Ioi, dragă, ce frumos miroase, să le dai la toți să mănânce!
– Păi… cum să le dau, că nu ajunge?!, am răspuns eu, în loc să spun „Amin!”.
Și atunci, Cuviosul îmi spune din nou:
– Tu să le dai la toți, că o înmulțește Domnul!
Și așa a fost! A început Cuviosul să aducă oaspeți la supa mea, câte unul, câte unul, pe toți cei pe care îi întâlnea pe scară. Eu am plecat din bucătărioară de teamă să nu mă fac de rușine că „nu are cum să ajungă”, după cum îmi spuneam în sinea mea, „mă duc să mai cumpăr și mai fac”. Dar nu a mai fost nevoie: a înmulțit-o Cuviosul cu rugăciunea și cu dragostea lui. Nu știu să spun câți au fost cei care au mâncat din supa aceea, dar am văzut mai pe urmă cum veneau, unul câte unul, să-mi mulțumească. Și încă a mai rămas și pentru a doua zi.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
