Într-o duminică din februarie 2015, am început să mă simt destul de rău. Aveam dureri abdominale tot mai mari. La un moment dat, l-am sunat pe un prieten de la Cluj-Napoca, foarte bun chirurg la un spital privat, iar din discuţia telefonică pe care am avut-o mi-a spus că în mod cert am apendicită cronică. Recomandarea lui a fost să mă urc în maşină şi să plec spre Cluj-Napoca, pentru ca nu cumva infecţia să perforeze apendicele. Am mai vorbit de pe drum şi mi-a spus că mă aşteaptă cu sala de operaţie pregătită.
După ce am ajuns acolo şi s-au făcut consultaţiile şi analizele de rigoare, am fost pregătit şi dus în sala de operaţie. Vorbisem înainte la telefon cu părintele meu duhovnic, care m-a îmbărbătat şi mi-a spus să nu-mi fie teamă, pentru că dimineaţa m-am împărtăşit la Sfânta Liturghie. Îndată după ce mi s-a făcut anestezia și aşteptam ca aceasta să-şi facă efectul, cum mă rugam Maicii Domnului, la un moment dat am văzut o lumină caldă, primitoare şi o siluetă feminină cu veşminte albe, strălucitoare, un chip frumos care întinde braţele către mine şi mă ţine părinteşte în braţe la pieptul ei. Era atât de bine, dragostea cu care mă învăluia era nepământească, nu mai voiam să plec din acea stare, o bucurie de nedescris îmi învăluia sufletul!
Când anestezia a început să-şi diminueze efectul şi să mă trezesc, mai întâi am auzit vocile celor din jur. Încă nu puteam deschide ochii. Între cei pe care îi auzeam era şi medicul care mă operase. Cel mai des era amintit numele unei asistente, Juji. Medicul îi dădea diverse indicaţii medicale. Bucuria şi dragostea cu care am fost învăluit încă dinaintea operației dădeau acum pe dinafară. Era atât de bine, încât îmi venea să-i îmbrăţişez pe toţi şi să le transmit starea mea de bine.
La un moment dat, am deschis ochii, iar prima persoană pe care am văzut-o lângă patul meu era chiar asistenta respectivă. Din imensa bucurie pe care o aveam în suflet, am simţit nevoia să spun cuvintele acestea: „Juji, te iubesc!”. Şi nu mi s-a părut deloc penibil, ci chiar firesc să spun, să simt că îi iubesc pe toţi. Evident că toţi cei din jur au râs, credeau că sunt încă sub influența anesteziei. Se împliniseră însă cuvintele Cuviosului! Trăisem clipe de veșnicie!
Lucian O.,
Alba Iulia
