Venirea în Alba Iulia a adus schimbări importante în viaţa mea: căsătoria şi hirotonia ca preot militar pentru elevii Colegiului Naţional Militar „Mihai Viteazul” din capitala de suflet a românilor. Din motive necunoscute, am observat la un moment dat că începe să îmi cadă foarte mult păr, ceea ce m-a îngrijorat, în mintea mea apărând tot felul de gânduri referitoare la cauză.
A urmat un şir lung de investigaţii şi de tratamente de tot felul. Aveam nişte stări sufleteşti groaznice şi o frică interioară greu de dus, îmi era ruşine să ies din casă, fugeam de lume… La toate neliniştile s-a adăugat şi faptul că trecuseră deja câţiva ani de la căsătorie şi Dumnezeu nu ne binecuvânta familia cu un prunc.
Unul dintre tratamente, cu diprofos, presupunea deplasarea mea la anumite intervale de timp la Cluj-Napoca, în timpul săptămânii. Odată, iarnă fiind, într-o curbă din apropierea Mănăstirii Dumbrava, de pe plafonul unui TIR care venea din sens opus s-a desprins o placă de gheaţă, care a pătruns prin parbrizul maşinii mele şi a ieşit prin geamul din spate. Eu m-am ales doar cu o sperietură groaznică, deoarece parcă o mână nevăzută m-a ferit de o nenorocire.
În această stare de tulburare l-am cunoscut pe Cuviosul, în duminica următoare acestei întâmplări. Am mers la Catedrala din Alba Iulia, unde slujeam şi eu duminica seara, la Vecernia urmată de Paraclisul Maicii Domnului, şi în perioadele în care elevii militari erau plecaţi în învoiri sau în vacanţe. Am ajuns mai repede, cu dorinţa de a-i ajuta pe preoţii slujitori să citească pomelnicele. Părintele arhimandrit Samuel Cristea, eclesiarhul de atunci al catedralei, m-a atenţionat că în biserică este şi Cuviosul Gherontie, pe care l-a văzut sărutând icoanele, şi mi-a spus să merg la dânsul, că este un om cu viaţă sfântă.
Am lăsat pomelnicele şi am mers spre Cuviosul. L-am văzut cu câtă evlavie săruta icoanele de pe iconostas, iar când a ajuns la icoana Mântuitorului, am mers cumva să îl întâmpin. M-a prins ferm de mână şi mi-a spus puţin agitat şi vorbind repede: „Nu te duci să îmi aduci şi mie racla să mă închin?”. Am intrat în Sfântul altar şi i-am spus Părintelui Samuel ce doreşte Cuviosul şi mi-a răspuns că nu este nicio problemă, pot să iau micuţa raclă în care se aflau mici părticele din moaştele unor sfinţi şi o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci. Îmi tremurau mâinile de emoţie, pentru că nu mai avusesem o astfel de experienţă.
După ce Cuviosul s-a închinat, fără să îi spun niciun cuvânt despre încercările şi frământările mele, mi-a zis: „Să ai încredere, dragă! Nu eşti bolnav, ai un ghimpe, aşa trebuie să se întâmple, să fii cuvioşia ta aşa! O să fii mai cunoscut fără păr, decât ai fi fost cu păr! Nici nu ştii de ce necaz ai scăpat! Şi să nu mai faci injecţiile alea şi o să ai copii!”. Au fost nişte mesaje fulgerătoare, cu o profunzime mare, din care am primit încredinţarea că Dumnezeu i-a descoperit prin ce am trecut şi că dorinţa noastră de a avea copii se va împlini. Când să mă întorc în Sfântul altar cu racla, Cuviosul mi-a simţit emoţia şi mai mare după cele auzite şi mi-a spus: „Hai, hai, că vin cu cuvioşia ta!”.
Am păstrat în taină cuvintele Cuviosului, care mi-au liniştit sufletul şi mi-au dat nădejde! Mi-a transmis în câteva propoziţii să nu mă mai îndoiesc, să nu mă mai sperii, să nu mă mai gândesc că am o problemă medicală şi să văd încercarea aceasta ca „un ghimpe” îngăduit de Dumnezeu spre smerire. M-a încurajat şi mi-a dat o mare încredere să înţeleg că fiecare om are crucea lui, drumul lui în viaţă. I-am urmat sfatul şi din acel moment am întrerupt orice tratament, iar după un an, în 2009, Dumnezeu ne-a dăruit primul copil! Apoi, destul de repede m-am obişnuit şi cu înfăţişarea mea şi cu faptul că toată lumea mă ştie de „părintele fără păr”!
Pr. lt. col. Constantin Bratu,
Alba Iulia
