Odată, m-am pomenit cu el în casă (uşa fiind mereu deschisă în timpul zilei) şi a intrat atât de supărat, cum niciodată nu l-am mai văzut. L-am întrebat ce are şi mi-a răspuns din mers, ducându-se direct în cameră, la locul de rugăciune: „Lasă-mă, dragă, că vreau să mă rog!”.
Şi a început să se roage cu suspine, cu plâns şi cu zdrobire, stând în genunchi cu mâinile ridicate. Trei zile şi trei nopţi nu s-a oprit din rugăciune, nici măcar pentru un minut, stând în aceeaşi poziţie ca de obicei. Nu s-a dus la toaletă, nu a mâncat, nu şi-a schimbat poziţia.
A doua zi dimineaţă, am plecat să răspund la solicitările bolnavilor din spitale, iar când m-am întors l-am găsit pe Cuviosul în aceeaşi poziţie, rugându-se fără să mai reacţioneze sau să dea atenţie la ceva din jur. Am întrebat-o pe mama, care era bolnavă şi nu ieşea din casă decât duminica la biserică, dacă a mâncat şi mi-a răspuns că nici la toaletă nu s-a dus de când a început. A încercat să-l întrebe dacă nu vrea să mănânce, dar nu a primit niciun răspuns. M-a întrebat pe mine ce are de este atât de zdrobit, dar nu am ştiut nici eu ce să-i spun. Am convenit să-l lăsăm în pace până când termină. Următoarele două nopţi le-am dormit cu mama în camera ei, ca să nu-l stingheresc, dar auzindu-l în continuare cum se roagă. Trei zile şi trei nopţi nu s-a mişcat din stăruinţa lui!
Când am povestit momentul acesta părintelui Dorin şi doamnei preotese Monica Opriş, editorii acestor volume, am fost întrebat pentru ce se ruga Cuviosul şi am rămas surprins că nu am ştiut să spun concret ce spunea şi nici acum nu îmi pot aminti, cu toate că pe parcursul rugăciunilor la care am fost martor de-a lungul timpului întotdeauna mi s-au întipărit în minte cuvintele lui. De data aceasta însă am rămas doar cu pomenirea durerii şi a zdrobirii în care se ruga. Mai degrabă, aş răspunde cu graiul Patericului: „Glasul care vorbea l-am auzit, dar puterea cuvântului n-am înţeles-o…”.
Pentru ceilalţi se ruga ca şi cum ar fi povestit cu Dumnezeu despre ei. Pur şi simplu era un dialog în care Îi povestea lui Dumnezeu despre unul şi altul, pe care i-a întâlnit sau care i s-au încredinţat spre rugăciune. Toate virtuţile sau ajutorul pe care îl cerea pentru ceilalţi erau încununate cu menţiunea: „…ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul Cel adevărat, şi să se întoarcă la Tine!”. Mi-a rămas şi acum întipărit în minte un astfel de dialog-rugăciune despre un om cu care s-a întâlnit pe trecerea de pietoni: „Doamne, şi Te mai prea rog, şi Te mai prea rog, Doamne, pentru acela, Doamne, care era acolo (ptu!) când am trecut pe trecerea de pietoni… acolo, Doamne, la magazinu’ ăla mare… cum îi zice, Doamne? (ptu!) Unirea! Da, Unirea! Doamne, când am trecut şi el m-o scuipat. Da, Doamne, pe acela fă-l să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul Cel adevărat, şi dă-i, Doamne, mântuire şi…” şi a enumerat toate darurile sau virtuţile. Iar când a zis „pe acela fă-l să Te cunoască”, s-a luminat la chip ca de o bucurie. Aşa era rugăciunea lui, după cât pot eu ilustra în cuvinte…
Rugăciunea de la masă era ceva nemaipomenit! Erai „terminat” dacă erai flămând! Ne pregăteam de rugăciune: el se punea în genunchi pe jos sau, uneori, în genunchi pe un scaun de la masă; eu ziceam tipicul clasic şi binecuvântam mâncarea, apoi începea el o doxologie lungă, o mulţumire repetată la nesfârşit, până când simţea el că s-a împlinit rugăciunea, şi apoi ne puneam pe mâncat: eu – ca un flămând, el – ca un apucat, cu gesturi exagerate. Îl mai certam, îl mai înghionteam, până când începea cât de cât să mănânce normal.
Într-o zi, după ce trecuse deja multă vreme de când nu mai venise pe la mine, mă pomenesc cu el în casă. Arăta foarte obosit şi vlăguit. Îmi zice: „Ioai, dragă, că nu mai pot de foame!”. Trecuseră vreo 5-6 ani de la Revoluţie şi deja o duceam bine cu mâncarea. La noi în casă, mama gătea zilnic, deoarece bucuria ei era să te pună la masă. Pe lângă asta, făcea o mâncare foarte gustoasă.
Aşadar, zice Cuviosul rugăciunea lui „interminabilă” şi apoi se pune pe mâncat. Mânca, mânca, abia mesteca, şi iar mânca şi bea. Aveam şi o sticlă de vin de la un parastas. După ce a terminat de mâncat supa şi felul doi din cratiţe, m-a întrebat: „Altceva, dragă, nu mai ai?”. L-am mânat la frigider să-şi ia ce vrea şi cât vrea. A luat una-alta (nu mai spun cum le-a amestecat!) şi a continuat să mănânce ca un apucat. M-am enervat şi i-am zis: „Acuma de ce mănânci ca un nebun? Suntem numai noi doi! Cine te vede, de mănânci şi te porţi aşa?!”. I-am spus asta, fiindcă la noi în casă venea multă lume şi, dacă se întâmpla să fie şi el cu noi la masă, atunci începea să mănânce şi să bea ca un apucat, lăsând intenţionat o impresie cât se poate de „necucernică” despre el. Atunci mi-a răspuns: „Acuma, iartă-mă, dragă, că ştii ce? Ioai, dragă, îs chiar 40 de zile de când n-am mai apucat să mănânc şi să beau nimica!”. Am rămas fără cuvinte… Iar postul acesta de 40 de zile m-a lăsat să înţeleg că l-a mai ţinut o dată, când s-a comportat la fel şi mi-a mărturisit asemenea. Numai Domnul ştie dacă au mai fost şi alte dăţi, dar acestea două el însuşi mi le-a mărturisit.
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
