Pelerinajul mult așteptat în Ierusalim, pe care l-am așteptat toată viața, a avut loc în luna aprilie a anului 2005, pentru a mă bucura de Învierea Domnului chiar la Locurile Sfinte. Nu am cuvinte să mărturisesc bucuria pe care am trăit-o atunci… Sentimentul de bucurie s-a amplificat, dar a și primit o notă de îngrijorare, după ce o măicuță de la Mănăstirea Tismana, pe care o respect și o iubesc nespus de mult, ca pe mama mea bună, m-a anunțat că o să am grijă, în această călătorie, de Cuviosul Gherontie, un om cu viață sfântă, considerat văzător cu duhul. Primul obstacol pe care am fost obligată să-l depășesc a fost legat de faptul că acest om încercat și iubit de Dumnezeu, dar prigonit de comuniști, nu avea documentele de identitate necesare. Dar, prin rânduială de Sus și prin rugăciunile Cuviosului Gherontie, s-a trecut repede peste aceste greutăți! S-a obţinut apoi viza şi a rămas ca eu să mă întâlnesc cu Părintele Gherontie la Aeroportul Internațional Henri Coandă – Otopeni.
Eu am ajuns mai înainte și mă gândeam să nu întârzie Cuviosul. După doar câteva minute de așteptare, apare Cuviosul însoțit de un domn pe care atunci nu îl cunoșteam. Pe Cuviosul Gherontie, însă, îl cunoaștem foarte bine, pentru că, în trecut, luni de zile stătuse la noi în mănăstire și participase la toate slujbele săvârșite în sfântul locaș monahal. După ce domnul Sorin, care-l însoțea pe Cuviosul, mi-a înmânat toate actele și banii pentru Cuviosul, acesta din urmă ne-a făcut semnul binecuvântării deasupra capului, și mie, și dlui Sorin, pe care l-am văzut cum ne părăsește, uitându-se în urmă, parcă neîndurându-se să-l lase pe Cuviosul Gherontie să plece pe meleaguri străine.
În aeroport era lume multă, de tot felul, și mulți călugări, monahi și monahii, care așteptau să se îmbarce în avionul care urma să ne ducă la Locurile Sfinte. După verificările de rigoare, ne-am urcat în avion, iar Cuviosul, în momentul decolării, a început să cânte, cu glas tare, cântări bisericești dedicate Maicii Domnului, în special „Apărătoare Doamnă”. Toți pasagerii din avion, atât călugări, cât și mireni, se uitau și se minunau de Cuviosul, văzându-l cum cânta cu voce puternică și fără nicio jenă versuri dedicate Măicuței Domnului. După o jumătate de oră, un însoțitor de zbor m-a rugat să-i permit să se așeze lângă Cuviosul. Am înţeles că avea nevoie de ajutor, să primească o parte din sfințenia dânsului. I-am dat locul meu, iar eu m-am mutat câteva scaune mai în față. Nu știu exact cât au stat sau cât au vorbit, dar îmi amintesc că acel om zâmbea și avea o față luminoasă, după ce și-a luat rămas bun de la omul sfânt, Cuviosul Gherontie.
După aterizare, eram în aeroport și așteptam să vină un microbuz de la Biserica Ortodoxă din Ierusalim, pentru a ne conduce spre locul de cazare. Cât am stat în așteptare, pe lângă noi treceau mulți evrei îmbrăcați în veșmintele lor tradiționale, dar ceea ce îi deosebea cel mai mult de ceilalți erau perciunii lor cârlionțați, care atârnau pe lângă urechi. Cuviosul se purta într-un fel de neînțeles pentru mine. Pe unii se prefăcea că-i scuipă, iar cu alții încerca să intre în vorbă, întrebându-i cum îi cheamă, dar în limba română, de aceea, persoanele respective nu înțelegeau ce anume dorea de la ei acel călugăr. Eu eram ușor panicată și nu-l scăpăm o clipă din ochi, de teama să nu-l pierd în aglomerația din aeroport. Nu știam foarte bine atunci că aveam în grijă un om care era considerat nebun pentru Hristos, deoarece se lepădase de toate ale lumii, cu dorința ca pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, să-l dobândească.
Eu simțeam o stare de satisfacție, un soi de bucurie nouă care înlocuise, treptat, toată starea mea de nesiguranță de la început și de neîncredere în posibilitățile mele de a mă descurca într-o lume străină, împreună cu cineva care nu mai trăia pentru lumea aceasta văzută. Aveam, din ce în ce mai mult, senzația că nu eu îi port de grijă Cuviosului și că lucrurile stăteau exact pe dos. Cuviosul îmi purta mie de grijă…
După ce ne-am cazat, aflându-ne în Săptămâna Patimilor, am participat la slujbe, iar în Sâmbăta Mare, în ziua în care trebuia să se coboare pentru noi, toţi, Sfânta Lumină, ne aflam în Biserica mare a Învierii, cu o mulțime de oameni, din toată lumea… Apoi a venit Sfânta Lumină… Și am simțit o bucurie fără margini, despre care nu pot să vorbesc, pentru că nu am cuvinte să descriu starea pe care am trăit-o atunci, dar și pentru că părintele meu duhovnic m-a sfătuit să nu vorbesc despre lucrurile acelea, fiindcă riscam să pierd bucuria pe care am simțit-o în prezența harului lui Dumnezeu…
A doua zi după Înviere, am călătorit la râul Iordan, să primim binecuvântarea de a merge pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a trecut pe acolo, cu două mii de ani în urmă. De emoție și cuprinsă de bucurie, eu am intrat în apă îmbrăcată, fără să mă gândesc la documentele pe care le aveam asupra mea. În timp ce înaintam și ajunsesem în apă până la brâu, tot strigam către Cuviosul, îndemnându-l să mă urmeze, adică să intre după mine în apele Iordanului. Părintele refuza insistent și striga la mine să mă întorc, pentru a-i turna eu apă peste cap, ca semn de binecuvântare în amintirea Botezului Domnului. Cuprinsă oarecum de supărare pe Cuviosul, pentru că nu mă asculta, m-am întors, totuși, la el și atunci am realizat că dacă aș mai fi înaintat puțin în apă, aș fi udat trăistuța, pe care o aveam atârnată de gât și în care se aflau toate actele, atât ale mele, cât și ale Cuviosului, precum și toți banii pe care îi aveam asupra mea. Din acel moment, m-am decis să ascult de Cuviosul în tot ceea ce-mi spunea, dar nu am reușit și tot am mai greșit față de el…
Mai ales după ce mi-a cerut să-i torn pe cap apă din Iordan, amintindu-ne de gestul Sfântului Ioan Botezătorul față de Mântuitorul Iisus Hristos. Mi s-a părut că nu sunt vrednică, chiar un păcat, ca eu, o maică fără niciun merit, să-i torn pe cap apă din Iordan unui om sfânt și am căutat din priviri un preot, prin apropiere, ca să îndeplinească acest ritual. Cuviosul îmi tot zicea să iau apă și să-i torn peste cap, în timp ce el cânta „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…”. Eu tot mă codeam și i-am indicat un preot, însă Cuviosul nu l-a acceptat nici în ruptul capului. După aceea, mi-am amintit că acel preot îmi adresase niște cuvinte urâte despre Cuviosul, pe când așteptam să ne îmbarcăm spre Ierusalim: „Ce-ai făcut, maică? L-ai cărat după tine pe nebunul ăsta? O să te faci de râs peste tot!”. Pe lângă acea răutate gratuită, aflasem despre preotul respectiv că nu era în comuniune cu Biserica noastră. Nu știu însă cum și-a dat seama Cuviosul de aceste lucruri…
În altă zi, trebuia să plecăm cu un autocar spre Egipt, spre alte Locuri Sfinte. Dis-de-dimineață, l-am anunțat pe Cuviosul să se pregătească. A zis un „Nu!” categoric. Atunci i-am spus să rămână în camera, că mă duc fără el, să stea liniștit să mă aștepte până mă întorc. Dar Cuviosul mi-a spus să nu mă duc nici eu, dar nu l-am ascultat, pentru că era o călătorie planificată din timp.
Am plecat, deși nu aveam binecuvântare de la Cuviosul și, după ce am trecut granița în Egipt, a apărut o problemă tehnică la autocar, rămânând în pustiu… Și pentru ca necazul să fie deplin, am stat câteva ore în acel loc, fără să avem permisiunea de a coborî! Ne-am întors la cazare obosiți și cu nervii la pământ, convingându-mă, încă o dată, că Părintele Gherontie știa ce urma să se întâmple…
În altă zi, eram lângă Dudul lui Zaheu. Cuviosul se așezase pe o piatră și nu se mai mișca de acolo. M-am apropiat de el și, văzând că părea necăjit, l-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva. Cuviosul mi-a răspuns pe un ton glumeț: „Parfumata, aromata, nu mai pot de bătături, mă dor tare picioarele!”… Atunci, mi-am scos papucii mei din pânză și am făcut schimb cu cei ai Cuviosului. După acest schimb, am realizat că nu mă mai dor picioarele, deși eram operată de câteva ori din pricina unui TBC osos.. Am înțeles, apoi, gestul Cuviosului Gherontie, care a dorit să facem acel schimb doar pentru a-mi face mie un bine!
O ultimă întâmplare… La întoarcere, aveam vreo 50-60 kg suplimentare de trecut prin vamă. Mă întrebam, oarecum neliniștită, cum mă voi descurca să trec atâta bagaj. Dar Cuviosul m-a încurajat și mi-a zis: „Stai liniștită că aici o să treci ușor! Mai greu e să treci prin vămile văzduhului!” Și, într-adevăr, așa a fost. Mi-a făcut semn să merg la un anumit ghișeu, unde doamna respectivă vorbea românește. Mi-a pus ștampila pe geamantan și pe fila din pașaport, trecând, astfel, cu bine! Și acum cred că doar rugăciunile Cuviosului m-au ajutat să trec așa de bine peste toate încercările!
La București, ne-am despărțit în fugă și nu l-am mai văzut o perioadă bună de timp, deși îmi doream foarte mult să îl revăd. Apoi, după un timp, Cuviosul a revenit în mănăstirea noastră și a fost cazat chiar lângă chilia mea. Atunci l-am auzit rugându-se toată noaptea. Dimineața, când m-am trezit, nu mai era… Cuviosul plecase cu noaptea în cap și nu l-am mai văzut decât pe năsălie, la Mănăstirea Tismana, în ziua în care a fost înmormântat.
Mă rog Bunului Dumnezeu să-i facă parte deplin de Sfânta Lumină între cei drepți!
Monahia Marina,
Mănăstirea Viforâta
