Aveam o remuşcare că nu am putut ajunge la înmormântarea Cuviosului, dar aşa de mult mi-am dorit! Am avut un deces în familie, dar i-am făcut aici, la noi, toate parastasele. Am făcut asta nu pentru laudă, ci ca să îi arăt mulţumirea pentru tot ce a făcut pentru familia mea!
Când am fost la Cuviosul la mormânt, copilul pe care l-am născut imediat după accident mi-a spus să mergem şi la schitul unde a mers Cuviosul. Avea doar şase ani atunci. Şi am urcat la Schitul Cioclovina, la maica Vartolomeia. Abia am urcat, cu toate fracturile mele. Vreo trei ore am făcut. Ne întrebau unii: „Ştiţi sigur că maica e acolo?”. Când am ajuns, mi-a spus copilul: „Vezi, nu te-am adus degeaba! Te-am adus să vezi o bunicuţă!”. Era bolnavă, dar a stat cu noi şi s-a tot îmbrăţişat cu Ioan. „Vezi unde te-am adus?! Ţi-am promis că te aduc undeva!”. Am citit că şi acolo a urcat Cuviosul. Cred că trebuia să o cunoaştem şi pe maica Vartolomeia, de aceea a insistat copilul să mergem până sus.
A rânduit Dumnezeu să ajungem şi la înmormântarea maicii Vartolomeia. Ne-am dus la Mănăstirea Tismana la parastasul de doi ani şi jumătate de la trecerea Cuviosului la Domnul. Când am ajuns, am aflat despre trecerea la Domnul a maicii şi am mai rămas până duminica, pentru slujba înmormântării.
Pentru noi, în continuare, mijloceşte foarte mult! Eu vorbesc acum cu el ca şi când ne întâlneam, ca şi când ar fi lângă mine. Nu am ştiut să îl apreciez la adevărata lui valoare, că nu ne lăsa să îi vedem sfinţenia! Mă rog Domnului, ca atunci când va fi să trecem la El, să îl aud pe Cuviosul spunând către mine, aşa cum zicea de fiecare dată când mă întâlnea: „Ioai, dragă! Dar pe tine te ştiu de undeva!”.
Bianca Buşe,
Marghita, jud. Bihor
