La Mitropolie veneau preoți și maici, iar unii dintre ei mai aveau rețineri față de Cuviosul. După ce plecau, venea și-mi spunea:
– Ioi, dragă, să știi că eu sunt anticapat sau mai degrabă și mai bine zis, andica-pàc, și râdea cu multă bucurie, cu bucuria de a fi fost defăimat de oameni, disprețuit, umilit, înjosit, batjocorit. Doar atunci era el cel mai fericit!
De multe ori se prihănea pe sine și îl mai „ajutam” și eu și-i spuneam:
– Ia, uite, s-a sculat și leneșul, care doarme toată ziua!
Dar ziua mai dormea câte puțin pentru că toată noaptea și-o petrecea rugându-se. El nu spunea nimic, se bucura, știa că-l iubesc!
– Ești comică, dragă!
Apoi venea rândul meu: mă făcea în tot felul. Începea astfel Cuviosul: „aromata, parfumata, afumata, crăcănata, sprâncenata, încrâncenata, zgârcita, mânioasa, caraghioasa, ticăloasa, neghioaba, netrebnica, nemiloasa, plângăreața, certăreața, mâncăcioasa…”. Mai adăugam și eu: leneșa, trândava, mândra, pătimașa. Se bucura că am intrat în jocul sfinției sale și îmi recunosc păcatele.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
