L-am cunoscut pe Cuviosul cu mulţi ani în urmă, pe când eram soră începătoare la Mănăstirea Cămărăşeasca, din Târgu Cărbuneşti, unde venea foarte des, fiind primit cu multă bucurie de către maica stareţă şi maicile din obşte. Prin tot ce s-a scris până acum, am retrăit din plin acele clipe de neuitat, pline de har şi bucurie. Când auzea clopotul pentru începerea slujbei la biserică alerga într-un suflet şi îşi făcea apariţia prin zgomote specifice, îşi ştergea pantofii insistent la uşă, întreba la ce moment este slujba, se aşeza în mijlocul bisericii sau la icoana Maicii Domnului, în genunchi, cu mâinile ridicate la cer, implorând mila lui Dumnezeu.
Îi plăcea să cânte împreună cu noi, făcea unele completări la anumite rugăciuni: „şi ne izbăveşte de cel rău sau viclean”, zicând ultimul cuvânt mai tare sau apăsat. De asemenea, pot să spun că o prea, prea… mărea pe Maica Domnului, iar la sfârşit adăuga o listă mare de sfinţi. De obicei, după slujbe rămânea să se roage, iar uneori ne punea pe noi să continuăm zicând că-l „îngână cel rău”, pomenea pe toată lumea, indiferent de rang sau de religie. La sfârşit îşi făcea o scurtă spovedanie, cu multă umilinţă.
Obişnuia să ne închine pe fiecare, de trei ori, „în numele Preasfintei Treimi”: Tatăl, Fiul şi Duhul cel Preasfânt, iar la sfârşit îşi ridica mâna în sus şi închina fiecare chilie. Dacă vedea două persoane supărate le dădea cap în cap sau, dacă te vedea supărată sau îi ziceai că te doare capul, îţi dădea sfinţia sa un cap în frunte, şi-ţi trecea supărarea şi ispita.
Dimineaţa, când mergea la baie să se spele pe mâini şi pe faţă, făcea acest lucru „la picătura de apă”. Într-o dimineaţă, i-am zis: „Părinte, lăsaţi apa să curgă mai bine!”. Mi-a răspuns: „Dragă, trebuie să facem economie!”.
Dacă găsea alimente aruncate sau stricate ne certa, spunându-ne: „Dragă, e păcat! Fiţi atente!”. De multe ori mânca doar seara, după Vecernie şi, dacă găsea o bucată de pâine întărită sau mucegăită, o amesteca cu ce mai era la masă şi aşa o mânca. Eu nu puteam să mănânc pielea de la peşte şi o lăsam în farfurie. Cuviosul o lua şi o mânca, întrebându-mă: „Dragă, de ce nu mănânci şorlicul peştelui?”. Dânsul nu lăsa nimic în farfurie şi îşi punea numai cât mânca!
Era Postul Mare şi am venit într-o zi de la masă şi m-a întrebat: „Dragă, cred că n-aţi mâncat cu ulei… Ce-aţi mâncat?”. I-am spus: varză murată, cartofi fierţi, măsline… Mi-a zis: „Dragă, dar şi porcul se îngraşă cu cartofi!”. Conta şi cât mănânci… Când nu era la slujbe, nu stătea deloc. Mereu îşi făcea de lucru prin curtea mănăstirii. La poartă, a găsit un chiştoc de ţigară, l-a strivit cu piciorul şi a zis: „Fumatul dăunează grav sănătăţii. Să le spuneţi tuturor!”. Uneori, când venea, stătea ore întregi în picioare la masă şi desena biserici cu multe turle şi „drepţi”, ştergea cu „gumia”, rămânând urme făcute parcă intenţionat, care păreau umbre. Împărţea diverse daruri, bucurând pe fiecare: cruciuliţe, iconiţe, „picturi” făcute de sfinţia sa. Avea şi bănuţii săracilor, puşi în multe batistuţe, legate cu multe noduri.
Mă bucur mult că l-am cunoscut. În preajma sfinţiei sale simţeai multă pace şi bucurie. Când privea pe cineva transmitea multă milă. Avea iubire faţă de toată zidirea lui Dumnezeu.
De când am plecat de la Târgu Cărbuneşti nu l-am mai întâlnit, dar l-am simţit aproape, păstrez cu bucurie darurile primite şi am regretat mult plecarea sfinţiei sale pe neaşteptate la Domnul. Această lipsă a completat-o un alt părinte plin de har, iubitor de frumos şi milos, Părintele Iacob Bârsan, care a stat câţiva ani lângă Părintele Ioanichie Părăială de la Hozeva (ucenicul Sfântului Ioan Iacob), pe care l-a şi îngropat.
În 2023 Părintele Iacob a plecat la Domnul, iar după câteva luni a plecat şi scumpa mea mamă. Trecând prin aceste pierderi şi dureri, la câteva zile de la înmormântarea mamei am primit prin părintele meu duhovnic o plăsuţă de la maicile de la Tismana. „Ioai, dragă, ca o minune!”, era volumul 6 cu mărturii despre Cuviosul Gherontie şi bomboane de pe mormântul sfinţiei sale. Şi de această dată Cuviosul mi-a arătat că este lângă mine şi mă ajută. M-am hotărât cu bucurie şi lacrimi în ochi să dau şi eu în scris câteva mărturii.
Nădăjduim în mila lui Dumnezeu ca, pentru rugăciunile acestor părinţi sfinţi pe care i-am cunoscut, să avem „o moarte sfântă şi să fim cu toţii în veşnicia veşniciilor. Amin. Amin, de trei ori Amin!”, cum zicea Cuviosul.
Monahia Mina,
Suceava
