Eram la Mitropolie în Iaşi. Ştiam că va veni Cuviosul să se închine ocrotitoarei Moldovei, Sfânta Parascheva. Pentru mine era o ocazie bună de a-l cunoaşte şi a căpăta un cuvânt de suflet.
Era în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate, rugându-se cu voce tare. Din când în când, mergea către pelerinii care stăteau să se închine la moaştele Sfintei Parascheva şi îi întreba câte ceva, nu auzeam ce anume. Purtarea sa era neprevăzută şi de neînţeles. Cum eram într-o stare de orbire duhovnicească, nu pricepeam sensul năzdrăvăniilor sale. Aveam, însă, încredere în el, simţeam în el pacea care nu are de a face decât cu prezenţa lui Dumnezeu în om.
M-am hotărât să stau la uşă, să-l aştept şi să-l urmăresc. Gândeam în sinea mea: „Oare ştii tu, Cuvioase, pentru ce sunt aici?”. Dintr-odată, şi-a întors capul, privindu-mă drept în ochi şi examinând-mă câteva secunde, m-a făcut să înţeleg că ştia de ce am venit. M-am jenat de privirea lui şi am plecat capul în pământ, gândind într-un mod egoist că nu îl voi lăsa până ce nu voi vorbi cu el.
În scurt timp, l-am pierdut cu totul din vedere. Am început să-l caut peste tot, dar nu l-am găsit. Am plecat foarte întristată şi nu înţelegeam de ce a procedat aşa. De fapt, eu nu m-am rugat Domnului să mă învrednicească de binecuvântarea lui. A fost o încăpăţânare egoistă şi m-am încrezut în puterile proprii de a-l opri pentru a-l cunoaşte. Mai târziu mi-a dat seama de noima încercării la care m-a supus, mi-a simţit duhul şi mi-a arătat cât de importantă este smerenia şi nădejdea în Dumnezeu, în toate lucrurile pe care le fac şi pe care le gândesc.
Cunoştea cugetul inimii, vedea ce duhuri te stăpânesc şi avea darul de a cunoaşte gândurile. Reuşea, într-un mod minunat, să mă trezească din amorţire chiar dacă uneori era aspru şi răvăşitor. Din aceasta se vedea iubirea adevărată ce o avea către aproapele, aceea de a-l aduce într-o stare duhovnicească bună.
Mărturie culeasă de rasofora Ignatia, Mănăstirea Petru Vodă
