Cuviosul a apărut într-o zi în biserica din satul mamei. Soţul meu era sus la cor, iar eu eram jos. Îi trimit mesaj soţului că e Cuviosul în biserică şi el îmi răspunde că nu are cum să fie el! Nu mai ştiam de bucurie!
Sora mea, care se chinuise mulţi ani să aibă copii, era în faţa mea, cu băieţelul mic de nici un an în braţe. Cuviosul a intrat în biserică şi a mers în faţă, dar se uita aşa, şi în stânga şi în dreapta. Eu m-am întins în vârful picioarelor, să văd ce face. S-a închinat în faţă, la icoane, s-a întors şi s-a înălţat şi el pe vârfuri şi se uita prin biserică, exact cum făcusem eu. A ridicat mâna să ştiu că m-a văzut, apoi a venit lângă noi şi i-am spus: „E sora mea, iar copilaşul acesta a venit după 12 ani de căsnicie! Nu ştiu de ce nu poate dormi noaptea şi plânge foarte mult!”. Mi-a răspuns imediat: „Lasă-l, dragă, că o să aibă un somn bun! O să aibă un somn bun!”. S-a aşezat apoi între noi două şi a început să îl mângâie pe băiat, să se joace cu el, îşi făcea cruci, se uita în sus… Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea zi, copilul nu a mai plâns în somn şi a avut un somn liniştit!
„Dar eu sunt un păcătos!”
A fost odată Cuviosul lângă mine şi mi-am zis în gând, uitându-mă cu drag la el: „Doamne, eu în cărţi am citit despre nebuni pentru Hristos, dar să cunosc în carne şi oase un astfel de sfânt, e mare lucru! Maica Domnului, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să îl cunosc!”. Se întoarce şi îmi trage un cot: „Ioai, dragă! Dar eu sunt un păcătos! Tu să nu crezi despre mine altceva!”. Avea o smerenie…
Maria Oros,
Oradea
