Am avut o teamă faţă de Sfântul Cuvios Gherontie, pe care l-am întâlnit o singură dată, prin 1995-1996, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Era în Postul Mare şi fusesem găzduit la stăreţia veche într-o încăpere în care urmau să vină şi alţi pelerini.
Pentru că drumul fusese greu, mai ales cel de la Voila la mănăstire pe care îl parcursesem pe jos (aproape 20 km), şi urma să particip la priveghere, mi-am propus să stau să mă odihnesc. În acea linişte, am auzit din cealaltă încăpere o voce zicând neîncetat, neîncetat, vreo două-trei ore cât am încercat eu să adorm, dar n-am reuşit: „Doa… Doa… Doamne… Iisuuuse Hristoaaaase, miluieşte-mă!”. Tot timpul, tot timpul, tot timpul… dar cu atâta umilinţă şi cu atâta durere, că îmi ziceam: „Omul ăsta trebuie să fie un criminal… ceva a făcut el dacă nu crede că l-a miluit Hristos şi îl miluieşte şi insista cu atâta stăruinţă: Doa… Doa… Doamne…!”. Şi iar mă gândeam: „Ce păcate o fi făcut omul acesta, încât să se roage aşa?!”.
Eu tocmai erau nou-venit la credinţă şi îmi spuneam: „Eu nu vreau să ajung aşa! Dacă asta e credinţa… nu vreau la asta!”. Mi se părea iadul, o trăire înfricoşătoare. Mai târziu, citind mai cu atenţie Noul Testament şi văzând cum L-au cunoscut pe Mântuitorul Apostolii şi I-au auzit rugăciunea înfricoşătoare în Grădina Ghetsimani, fiind ei înşişi cutremuraţi, am făcut legătura cu rugăciunea a cărei auzire mă înfricoşase.
În acea seară, m-am dus la priveghere, m-am întors şi am auzit din nou pe fundal rugăciunea, toată noaptea. Dimineaţa nu am mai rezistat şi am mers să văd cine este acel om care făcea aşa o pocăinţă. Uşa era întredeschisă şi în mijlocul încăperii, în genunchi, cu mâinile împreunate pentru rugăciune mai sus decât capul, era Cuviosul Gherontie, într-o concentrare totală. Trecuseră deja vreo 14 ore. Atunci nu îl cunoşteam, dar i-am reţinut chipul şi glasul, care nu se pot uita, şi apoi i-am aflat şi numele şi faptele.
Acum îmi dau seama că purta poverile păcatelor, necazurilor şi bolilor multor oameni pentru care se ruga. Nu numai pentru sine, ci pentru mulţi alţii, pe care îi avea în inima lui. Cunoscându-l şi citind şi din cărţile editate deja mă gândesc că, dacă el aşa se ruga în timpul vieţii, am toată încrederea că şi acum se roagă pentru noi şi că dacă el aşa se roagă în faţa tronului lui Dumnezeu, am toată încrederea că atât cât va îngădui Hristos îi va da.
Sunt convins de asta, pentru că l-am auzit o noapte întreagă rugându-se înfricoşător, cu o pocăinţă care a pecetluit în sufletul meu şi în mintea mea pentru totdeauna glasul rugăciunii lui. Vorbim deja despre el ca despre un sfânt, pentru că credem acest lucru.
Pr. Ciprian Negreanu,
ASCOR, Cluj-Napoca
