Eram însărcinată în 4 luni şi ne pregăteam de hramul Catedralei. Aveam foarte multă treabă. Venisem la Catedrală de la 7 dimineaţa, iar puţin mai târziu venise şi soţul meu să ajute.
Se făcuse ceasul în jur de ora 14, iar soţul meu voia să plecăm pentru că era obosit, dar eu aveam o bucurie pe care nu mi-o puteam explica, nu simţeam nicio oboseală. Pentru a nu-l întrista pe soţ, am vorbit la Căminul preoţesc să mergem să ne odihnim puţin şi să ne întoarcem la Vecernie. El nu voia să meargă să se odihnească singur, voia să mă odihnesc şi eu aşa că i-am zis să o ia înainte. Urma să vin şi eu în câteva minute.
Nu ştiam cum să fac să rămân la Catedrală, aveam o stare pe care nu mi-o puteam explica, simţeam că zbor, iar inima parcă era gata să îmi explodeze de bucurie, dar, în acelaşi timp, nu voiam să-l întristez nici pe soţ, aşa că am plecat spre cămin puţin mâhnită!
Mai aveam puţin până să ajung la poarta Căminului, iar după ce am ajuns în partea cealaltă a unei treceri de pietoni, m-am trezit cu Cuviosul în genunchi la picioarele mele şi cu capul pe burtica mea! Ştiam că era la Tismana. Atunci, şi mai bucuroasă, l-am întrebat:
– Cuvioase, dar de unde aţi apărut, cum aţi ajuns?
– M-a adus cuvioasa stareţă, dragă!
Atunci mi-a arătat-o, m-a luat de mâna şi a zis:
– Hai, dragă, să ne închinăm la sfinţi!
Am alergat să îi spun soţului de venirea Cuviosului, el a rămas să se odihnească, iar eu m-am întors bucuroasă la Catedrală împreună cu Cuviosul, apoi am mers să mănânce puţin şi, numai bine, că s-a apropiat şi ora de Vecernie, apoi am mers cu toţii la slujbă: Cuviosul, soţul şi eu!
După aceea, Cuviosul a venit la noi şi a rămas mai multă vreme!
C.P.
