Era în vremea Postului Mare şi Cuviosul Gherontie era la noi în mănăstire.
Într-o seară, aş fi vrut tare mult să mă duc la Utrenie dar eram foarte obosită. M-am aşezat să mă odihnesc o jumătate de oră, dar, bineînţeles, am adormit buştean. La un moment dat, se deschide uşa încetişor şi îl aud pe Cuviosul zicând cu glas tânguios: „Aicea eşti, dragă?!… Nu te supăra, nu ştii unde se ţine Utrenia? Cuvioşia ta trebuie să ştii… Hai, dragă, cuvioşia ta trebuie să ştii!”.
M-am sculat, m-am dus la Utrenie şi i-am mulţumit Cuviosului din tot sufletul meu.
M.T.
