Era o perioadă în care tăticul a început să se plângă că nu se simte bine. De ani de zile, îmi tot spusese: „Nu ştiu ce-i cu mine, că până mă duc la magazine să cumpăr câte ceva, eu mă ţin de garduri, că îmi ard picioarele!”. A fost un om foarte rezistent şi, din păcate, nu am luat în seamă ce mi-a spus, că nu îmi puteam imagina cum un om atât de puternic fizic, mare cât un munte, poate să se dărâme vreodată. Mă gândeam că are reumatism, nici nu mă puteam gândi la altceva.
Am căutat să mă mai întâlnesc cu Cuviosul. Era într-o zi de sâmbătă, spre după-amiaza, când am ajuns la cineva acasă şi l-am găsit desenând biserici. Primele lui cuvinte au fost: „Tatăl tău stă pe picioarele lui?”. I-am răspuns afirmativ, dar s-a uitat lung la mine, apoi a continuat să deseneze spunându-mi: „Tu ştii! Tu ştii!… Dar precis stă pe picioarele lui?”. I-am răspuns din nou că da, dar m-a întrebat: „Nu stă cumva la pat?”. I-am spus direct: „Cuvioase, spuneţi-mi, e bai ceva cu tăticul?”. Pentru că l-am întrebat direct, a început: „Eu nu ştiu, dragă! Nu ştiu asta!”. Apoi nu a mai vrut să îmi spună nimic şi a continuat să deseneze.
După o oră se uită la mine şi zice: „Ioai, dragă, întâi tata, apoi mama! Mama care te-a croit!”. M-a lăsat să înţeleg că e vorba de moartea lor.
De la întâlnirea cu Cuviosul am mers direct în sat să îl văd pe tăticul. Era deja seară. Mama m-a luat deoparte şi mi-a spus că a doua zi, când plecăm la Oradea, să îl ducem şi pe tata la un medic, că de o săptămână stă la pat şi nu mai are chef de mâncare şi se tot plânge că îl dor rău picioarele.
Tata a acceptat cu greu să vină cu noi. Am mers la un medic cardiolog, care ne-a spus că are probleme foarte mari cu circulaţia la picioare, mult mai grave cel drept. Au început drumurile la spitale prin Cluj, prin Bucureşti şi, în timp, decizia a fost de amputare a ambelor picioare, până sus. Când l-am văzut prima dată după operaţie, mi-a zis exact cuvintele pe care Cuviosul mi le spusese cu mult timp înainte, că el nu o să mai stea pe picioarele lui!
La ultimul Crăciun petrecut cu tata, am colindat mult, că tare îi plăceau colindele. Vreo două ore nu ne-am oprit. Mi-a spus cât s-a bucurat, că nu se ştie dacă anul viitor vom mai colinda. În mai 2015, a trecut la Domnul.
Odată, într-un drum făcut cu Cuviosul, mi-am spus în gând: „Doamne, cât îmi doresc să vină la mormânt la tăticul!”. La câteva luni, eram cu soţul în cimitir şi plângeam cu capul pe cruce. La un moment dat, aud sunete asemănătoare celor pe care le făcea Cuviosul când apărea undeva „cu zgomot”: erau un fel de chiote de bucurie. Soţul meu nu a vrut să creadă când i-am spus că este Cuviosul! A venit cu nişte consăteni la mormântul unor rudenii. Când ne-a văzut, ne-a făcut cu mâna şi a strigat arătând spre noi: „Ăştia sunt oamenii mei! Vezi cum i-am întâlnit?!”. A venit apoi la mormânt, a pupat crucea şi mi-a mai spus o dată: „Nu mai plânge după el, că acum e bine!”.
Maria Oros,
Oradea
