Cuviosul Gherontie a intrat în viața mea ca un dar, la împlinirea vârstei de 33 de ani. Atunci, în data de 21 octombrie, am primit un filmuleț cu un sfânt adormit de opt zile, al cărui corp rămăsese cald și moale și care parcă își arăta dragostea și sensibilitatea față de oameni, lăsându-și mâna moale în mâinile lor, ale celor care i-o sărutau cu evlavie și îl însemnau, cu propria sa mână, cu semnul Sfintei Cruci.
Am căutat să aflu câte ceva despre dânsul și am găsit scurte informații precum și scurte videoclipuri sau imagini pe Internet. Apoi, am primit primul volum cu mărturii despre prezența sa minunată în viața oamenilor. Am început să îi cer ajutorul în lucruri mărunte. De exemplu, atunci când eram acasă, la mama mea, nu reușeam să mă rog deloc. Seara mă uitam la televizor și numai nu mă îndemnam să spun măcar o rugăciune înainte de culcare. L-am rugat pe Cuviosul să mă ajute și l-am rugat să mă ajute în așa fel încât să știu că e ajutorul său și nu să mă oblig eu să citesc rugăciunile de seară și apoi să spun că le-am citit datorită ajutorului Cuviosului. Desigur, nu am avut nicio tragere de inimă la rugăciune. Mă uitam la un film și, plictisită, am început să butonez telecomanda. Pe Trinitas TV erau tocmai rugăciunile de seară, pe care nu le mai citisem de o bună perioadă de timp. După ce le-am ascultat cuminte m-am uitat din nou la televizor până când, pe la ora 23, m-am gândit să mai butonez o dată înainte de a mă culca. Din nou, la Trinitas TV tocmai începea Paraclisul Maicii Domnului.
Foarte mult, însă, am simțit ajutorul lui Dumnezeu și sprijinul Cuviosului legat de tatăl meu. Vreme de zece ani, tatăl meu a locuit singur, în casa de la țară, părinții mei fiind divorțați. Problemele sale sufletești se acutizaseră foarte mult. Diagnosticul care urma să i se pună, acela de tulburare delirantă persistentă, devenea tot mai evident. Intrase într-un proces aproape închipuit cu vecinii, acuzele și ura față de aceștia sporeau pe zi ce trecea. Nu mai accepta alte subiecte de discuție în afară de proces și se enerva cumplit la orice încercare de a-l face să își dea seama că sunt lucruri mai importante în viață decât un metru de pământ, care nu îi folosea în mod practic la nimic. Mereu și mereu repeta aceleași lucruri, scria continuu dovezi ale dreptății sale pe care le înainta la Judecătoria municipiului, ba chiar și la CEDO. De asemenea, se instala ușor și cea de a doua problemă mentală, și anume demența. Alături de acestea, golul sufletesc, lipsa credinței, lipsa acceptării a orice este legat de Dumnezeu, „despărțirea” de oameni, desconsiderarea calităților celorlalți făceau ca prăbușirea sufletească să fie de neoprit.
Gravitatea problemelor sale psihice s-a descoperit, însă, în urma unei internări în spital pentru o cu totul altă problemă medicală. Fiind departe de casă, am primit un telefon de la sora mea, care îmi spunea că tata nu știe unde se află și e foarte confuz în toate aspectele. M-am gândit să merg acasă, dar mama și sora mea au reușit să mă liniștească, spunând că lucrurile s-au calmat cât de cât. Această stare de liniște a durat până seara, când m-a sunat din nou sora mea ca să îmi spună că tata crede că e în gară la București cu boschetarii și o cheamă să vină să îl ia de acolo.
Nici în următoarea zi lucrurile nu au fost mai bune. Spaima și disperarea tatălui meu erau de nedescris. Speriată de această situație, am început să mă rog. M-am rugat mult Sfântului Părinte Arsenie Boca și Cuviosului Gherontie. Plângând, apropiam fotografia Cuviosului de o poză a tatălui meu, rugându-l să îl ajute. După ce m-am liniștit puțin, am deschis cartea „Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos” cu gândul că îmi voi afla puțină mângâiere în mărturiile oamenilor despre acest sfânt. Titlul la care deschisesem întâmplător era „Dragă, dar tăticuțul tău este bine!”. Am fost uluită. Mă întrebam dacă într-adevăr e o mângâiere din partea Cuviosului însuși…
A doua zi, am pornit spre casă. Zilele în spital au fost foarte grele. Tatăl meu credea că este urmărit, că cineva îi vrea răul, că persoanele internate cu el în salon sunt puse acolo ca să îl omoare. Toate aceste gânduri erau însoțite de adevărate coșmaruri cu ochii deschiși, în care el era dus de alții prin locuri dubioase. După o săptămână foarte grea, s-a liniștit puțin, dar trăia o altă realitate decât cea prezentă. Deși se afla în spital, era sigur că se află în casa de la țară și se îngrijea de pisicile sale de pe lângă casă, singura alinare pe care o avusese în ultimii ani.
În acea seară a adormit în jurul orei 18:00 și a dormit continuu până a doua zi la orele 15:00. Când s-a trezit, totul dispăruse ca într-un vis. Era conștient că se află în spital, știa pentru ce fusese internat și era ancorat în realitatea din jur. Își mai amintea doar despre vise, coșmarurile cu ochii deschiși pe care le trăise. Dar, odată cu această revenire, au revenit și vechile obiceiuri: nu accepta nimic venit din partea altor oameni, el deținea adevărul absolut, iar cei din jur erau prea simpli, netrecuți prin viață, inculți etc.
Gândul îmi era mereu la Părintele Arsenie Boca și la Cuviosul Gherontie, de a cărui carte nu mă puteam dezlipi. Mi-a fost cea mai mare mângâiere în acea perioadă și mult timp după aceea. Îl treceam pe tatăl meu la slujbe la mai multe biserici, trimiteam mesaje la câteva maici de la diferite mănăstiri pe care rânduise Dumnezeu să le cunosc sau la prieteni apropiați de biserică și rugam să fie pomenit tatăl meu, să aibă Dumnezeu milă mai ales de sufletul său.
Îngrijorată de această situație, am început iarăși să deznădăjduiesc că există vreo posibilitate ca tatăl meu să își schimbe viața, să se apropie de Dumnezeu. Cu aceste gânduri, am deschis Internetul pentru a mă liniști citind despre Cuviosul și primul titlu pe care l-am văzut a fost iarăși „Dragă, dar tăticuțul tău este bine!”. Tot atunci mi-au căzut ochii pe căsuța audio și am deschis să văd despre ce este vorba. Priceasna cântată de Cuviosul Gherontie „Iisuse veșnic călător” mi-a adus un gând că poate așa și tatăl meu, numai la miezul nopții lui, în cele mai grele clipe îi va deschide ușa lui Dumnezeu.
După această internare a urmat o alta, de data aceasta la psihiatrie. În zilele în care așteptam eliberarea unui loc, tata a stat împreună cu noi. Încercam să îi oferim lucruri odihnitoare sufletului, având în vedere starea în care fusese. Pentru că mereu a iubit muzica, eu căutam să îi pun melodiile care îi plăceau cel mai mult. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că mereu dorea aceeași melodie, pe care i-o puneam pe telefon chiar și atunci când mergeam pe stradă. Era o melodie a lui Cătălin Crișan care se numește „Clipa” și plângea ascultând cuvintele: „Destinul meu, destinul tău nu-l schimbă nimeni, numai Bunul Dumnezeu”. Internat la psihiatrie, mă suna ca să îi pun la telefon acest cântec.
Pentru prima oară, nu a mai spus nimic atunci când m-a văzut închinându-mă. Pentru prima oară, a acceptat să intre cu mine în biserică și, deși am stat destul de mult și mă așteptam să spună ceva urât despre lumea care se închina sau despre orice alt aspect din biserică, când am ajuns lângă el (tata așteptându-mă la icoana de la intrare) mi-a spus că și-a amintit de mama lui, de clipele când se juca cu frații prin curtea catedralei, atunci când locuise în copilărie în acea parte a orașului.
După săptămâna în care a fost internat la psihiatrie, am încercat să îl convingem să vină să locuiască la mine, fiind singura soluție posibilă la care ne puteam gândi, realizând că singur nu își va lua medicamentele (care îi erau indispensabile) și neputând avea nicio garanție asupra manifestărilor bolilor sale psihice. Menționez că eu locuiesc lângă o mănăstire, unde și lucrez ca educatoare la grădinița care aparține de acea mănăstire. Nu a acceptat sub nicio formă.
De trei ori am încercat să mă întorc acolo singură și nu am putut până când nu a reușit să îl convingă cineva să vină. Prima dată s-a oprit mașina la ieșirea din oraș și nu a mai putut fi pornită. A doua zi, am ajuns cu sora mea și cu soțul ei puțin mai departe, am făcut un popas ca să mâncăm și, pe când să pornim la drum, ne-a sunat tata și ne-am dat seama că a încurcat medicamentele. Ne-am întors înapoi. A treia oară eram nevoită să mă întorc, având un control la grădiniță. Venise după mine o persoană pe care tatăl meu o aprecia foarte mult, dar nici această persoană nu a reușit să îl convingă. Fără să fi avut nimic, în dimineața zilei în care trebuia să plec, am făcut o criză de fiere atât de rea încât pur și simplu nu mă puteam ține pe picioare. Abia puteam să merg din cameră până la baie pentru că amețeam și îmi era greață. După două ore, mi-au dispărut simptomele înainte atât de puternice. Imediat m-a sunat persoana care venise după mine și mi-a spus că tata a acceptat să vină (chipurile pentru a fi văzut de un doctor foarte bun, minciunica cu care a reușit să îl convingă, dar care s-a dovedit apoi a fi un fapt adevărat fiindcă a fost văzut de o doamnă doctor care, prin felul ei de a vorbi, a reuşit, ca prin minune, să îl convingă că a scăpat de o problema medicală care îl obseda la propriu, ca urmare a tulburării delirante pe care o avea).
Nu sunt vrednică să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru marea minune ce a făcut-o în viața lui și anume că, fiind în mănăstire, Dumnezeu a lucrat astfel încât a ajuns și înaintea scaunului de spovedanie, iniţial încercând să-i explice părintelui că el nu se spovedește. A prins o mare, mare încredere în părintele duhovnic. În toate aceste momente, gândul îmi era la Cuviosul Gherontie, pe care îl rugam pentru el. Momente au fost destule și grele, dar Dumnezeu a ajutat și cred că mijlocirea Părintelui Arsenie și a Cuviosului a fost foarte importantă.
După aproximativ o jumătate de an, am observat că respiră greu. L-am dus la cardiolog și i-a găsit tensiune și niște mici probleme la inimă. S-a pus pe seama acestora respirația greoaie. Dar problema se agrava. Ajunsese să gâfâie mergând până la baie. O altă manifestare îngrijorătoare era somnul foarte mult. Cumulat, ajunsese să fie treaz cel mult şase ore pe zi. A mai făcut un consult, dar nu s-a observat nimic îngrijorător. Într-o zi, mergând până la mănăstire a căzut. La spital nu i s-a găsit de la început cauza. După acea căzătură, oboseala se manifesta mai puternic. Era un efort imens să se îmbrace. Ajunsese să fie treaz patru și apoi două ore pe zi, adunate la un loc. În rest dormea.
Situația era atât de gravă încât ne așteptam la orice. Dar urma ziua de 13 octombrie, ziua trecerii la cele veșnice a Cuviosului. Nu știu de ce, dar credeam că în ziua aceea se va întâmpla ceva, nu știam ce, dar eram liniștită că va fi în grija Cuviosului. Într-adevăr, în acea zi am primit rezultatul ecografiei. Avea embolie pulmonară. I s-a făcut Sf. Maslu, s-a împărtășit și a fost dus la spital. Șederea în spital a fost cumplită atât pentru el (din cauza demenței), cât și pentru cei de acasă. Dar ceea ce mă liniștea… eram atât de convinsă că este în grija Cuviosului, încât și cele mai grele momente le-am putut duce fără să mă pierd. Când simțeam că vine îngrijorarea îmi spuneam: „Nu mă mai gândesc, Cuviosul are grijă de el acolo!”. Nu îmi spuneam ca să mă liniștesc, credeam cu tot sufletul.
O altă minune a fost că, după trei zile și jumătate de tratament (într-o zi de vineri), analizele nu păreau să arate decât o infimă îmbunătățire, fapt care nu oferea prea mari speranțe, dar Dumnezeu a lucrat aşa încât luni analizele au ieșit neașteptat de bine. A fost internat în ziua de 13 octombrie, ziua adormirii Cuviosului, și a ieșit din spital în ziua de 21 octombrie, ziua înmormântării Cuviosului.
Cuviosul Gherontie să aibă grijă de el şi de noi toţi!
Ed. Cristina Marian,
Şimleu Silvaniei
