În cei aproape 22 de ani cât Cuviosul Gherontie a venit în casa noastră, pe lângă viaţa duhovnicească înaltă, am înţeles încă de la început că încearcă să transmită bucuria vieţii, în general şi a vieţuirii în dreapta credinţă. Spunea mereu că trebuie să-I mulţumim Domnului pentru toate, dar mai întâi pentru viaţă, „pentru că viaţa se socoteşte o comoară”. Totodată, i-am remarcat vitalitatea şi l-am simţit ca pe un om cu o sănătate de fier şi cu o rezistenţă fizică greu de egalat la vârsta sa, care îţi dădeau impresia că nu va muri niciodată. Ne era greu să îl credem când ne spunea despre vreo neputinţă, mai ales că am observat, în timp, că şi acestea intrau într-un plan duhovnicesc, mai înalt.
În 7 iunie 1999, în prima zi din Postul Sfinţilor Apostoli, Cuviosul a venit la noi bolnav. Aproape s-a prăbuşit la uşă. Ne-a spus că pe unde a fost a mâncat ceva alterat. Era foarte slăbit, a stat trei zile în pat. A cerut ceva de mâncare – „Ce aveţi!”, ne-a spus –, s-a rugat permanent şi a refuzat orice medicament. La un moment dat, am simţit miros de mir în casă. Credeam că soţul meu s-a miruit. Mirosul persista. După trei zile, soţul meu m-a întrebat cu ce m-am miruit, că de trei zile toată casa miroase a mir. Ne-am uitat unul la altul uimiţi de sfinţenia celui ce venise la noi. În câteva ore, mirosul a dispărut.
Monica Opriş
