Coborâsem de la schit şi eram cu ascultare la trapeză. Acolo venea de multe ori Cuviosul să mănânce şi veneau şi maicile şi-l întrebau fel de fel, fiecare cu problema ei! De acum, mă împrietenisem cu Cuviosul şi mi-am dat seama că nu e bolnav, cum crezusem iniţial, ci doar aşa se manifestă ca să-şi ascundă clarviziunea şi să ne ajute sub acest fel, spunând aparent vrute şi nevrute!
Unele maici vedeau adevărul mai repede printre toate aceste cuvinte sau ştiau să-l întrebe ce înseamnă, ce zice?! Eu i-am spus o dată: „Mie, dacă e ceva, să-mi spui clar! Nu mă lăsa pe mine să văd adevărul în toate acestea, că-ţi răceşti gura degeaba. Mă pui să caut acul în carul cu fân!”.
El râdea şi făcea fel de fel de gesturi şi mie nu-mi plăceau! Tot făcând pe nebunul, mi-a pus mâna pe sânul stâng în partea de sus şi a apăsat. Eu am luat foc şi l-am certat. Deodată s-a îmblânzit şi, în felul cum mă privea, m-a liniştit şi pe mine. Cu atâta milă şi drag mă privea, încât am rămas uluită şi nu-mi venea să cred că e acelaşi om!
Mult mai târziu, mi-am dat seama că nu mai aveam nodulul la sân! Îl aveam mai de mult şi vedeam că se măreşte şi mă întrebam ce să fac?! Când am observat că nu mai este, imediat mi-am adus aminte cum a apăsat în acel loc Cuviosul, când făcea nebuniile acelea! M-a cuprins o ruşine pentru că l-am certat şi l-am apostrofat rău atunci! Abia aşteptam să vină să-mi cer iertare şi direct, că mi-am cerut chiar atunci iertare, că ştiam că mă aude, şi i-am mulţumit!
Pentru acest moment, m-am hotărât să scriu acestea să-i mulţumesc iar şi să mărturisesc această minune!
Monahia P.
