Cuvânt i-am cerut tot aşa, în gând. În ideea că… Uite omul ăsta trăieşte aici lângă mine. Nu-i păcat să-mi pară rău când n-o să-l mai am aproape că nu m-am folosit?
Şi într-o bună zi, mi-a ieşit înainte şi m-a salutat cu o plecăciune adâncă până la pământ, pe care a şi repetat-o. Mă obişnuisem, chiar nefiind în mers şi neavând mâinile ocupate, să nu mă mai înclin deloc când spun „blagosloviţi”. Şi mi s-a făcut ruşine de plecăciunea asta adâncă-adâncă, tocmai a sfinţiei sale şi tocmai înaintea mea.
A fost poate şi o atenţionare: să nu umblu după sfaturi şi lucruri înalte duhovniceşti, că nici pe cele mai elementare nu le-am asimilat.
M.T.
