Într-o seară, la finalul rugăciunii, mi-a venit gândul să rostesc: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu m-am lepădat astăzi de Tine!”. Prima oară în viaţa mea. Niciodată nu am mai spus lucrul acesta, în rugăciunea mea personală.
M-am pus apoi în pat şi am început să răsfoiesc volumul 3 cu mărturii. Ajunsesem cu lectura la textele prin care Cuviosul era prezentat drept omul care a trăit învăţăturile evanghelice, punându-le în practică zi de zi şi în tot locul, manifestându-şi în mod public credinţa, fără a se lepăda de Domnul şi de cuvintele Lui. Era citat şi textul despre lepădarea de Dumnezeu, din Evanghelia după Matei. Am început să plâng instant: „Uite, cum îmi dă Cuviosul în gând, numai ca să văd că e cu mine!”. Niciodată până atunci nu am rostit această rugăciune de mulţumire.
Sunt lucruri care pe mine m-au atins, minore, dar de o foarte mare putere. Dumnezeu ne pune în suflet ce trebuie, când avem nevoie. Sunt semne că ne iubeşte!
Oana Petre,
Bucureşti
