Lăptăreasa

Vi s-a întâmplat vreodată ca, citind, să vreţi ca lucrurile dintr-un anume roman să fi fost întocmai, chiar dacă ştiţi de la capul locului că e doar o plăsmuire? Mie, da.

Deşi am multe poveşti de zis, am ales să vă spun acum povestea adevărată a unei fete căreia îi plăceau cărţile, a unui tablou şi a Cuviosului. Povestea, ca toate poveştile, e ţesută din multe fire, venite din multe vremuri.

Firele 1 şi 2

Eu sunt Emma şi de când mă ştiu am citit. Mai întâi, prin mama care mă adormea citindu-mi dintr-o carte cu coperţi groase povestea pe care o ceream mereu, în care un om foarte puternic, Moise, despărţea o apă mare în două şi trecea prin ea. Mai apoi, când am aflat cum e să citeşti, am silabisit şi care era titlul cărţii de poveşti cu Moise: Mi-ca-Bi-bli-e. Şi am tot continuat să-mi citesc poveşti de acolo şi poveşti fermecate ruseşti şi basme pierdute, uitate şi găsite în lumea întreagă. Aşa, citind şi citind, am ajuns peste mulţi ani, la un roman în care era inventată povestea fetei cu cercelul de perlă, fata din tabloul lui Vermeer, iar aceasta a fost doar una dintre poveştile despre care mi-am dorit să fi fost aşa.

Cititul de cărţi m-a purtat peste ani în fascinanta lume a universităţii. Stăteam aşa, într-o zi caldă de vară, în faţa porţii larg deschise a universităţii şi mă întrebam dacă acela era momentul să intru sau să aştept să vină altul mai bun, dacă aceea era ziua în care trebuia să las din mână dosarul pregătit pentru înscriere. Oare erau clădirile acelea cu coridoarele lor întortocheate cele mai bune pentru mine? Acelea erau întrebările care mă frământau în acea zi deoarece, deşi eram înaltă, în suflet eram tot fetiţa căreia mama îi citeşte povestea cu Moise. Apoi, am făcut primul pas… şi al doilea… şi am lăsa dosarul la universitate, fără să ştiu atunci că paşii aceştia îmi vor schimba viaţa pentru totdeauna… dar asta e altă poveste.

Din ea, am să iau doar firul care ne duce la reîntâlnirea cu Olivia, prietena mamei. Ningea cu nişte fulgi mari, albi, plini de apă, o ninsoare din acelea despre care ştii sigur că va ţine zile şi zile. Între fulgi, am zărit-o. Nu mi-a fost greu să o recunosc deoarece era neschimbată, iar pe Olivia o ştiam de când eram mică, din vremea în care îmi picta munţi mov cu soarele care se ascundea în spatele lor.

Peste ani, am aflat amândouă că nu datorită faptului că eu aveam mai mult mov decât alte culori în trusa mea de pictură mi-a făcut ea munţii aşa, ci pentru că Făgăraşii sub lumina caldă a apusurilor chiar se acoperă de tot violetul care rămâne în spatele oranjului solar.
Şi chiar a ţinut câteva zile acea ninsoare, dar a adus cu sine mare bucurie deoarece în zilele acelea i-am făcut Oliviei prima dintre multele vizite pe care aveam să le fac în casa familiei ei.

Firul 3

Între timp, s-au schimbat anii şi anotimpurile, şi într-o altă vizită în casa ei, în timp ce fugăream o idee prin minte, mi-am plimbat şi ochii peste mulţimea de cărţi care se revărsau peste tot în camera de lucru a familiei: cărţi în bibliotecă, cărţi pe mese, pe scaune, cărţi pe jos. Şi între cărţi, scăldat în lumina primăverii de afară, era un tablou: galben, verde şi albastru. Îmi plăcuse atât de mult senzaţia de acasă pe care o emana femeia aceea cu boneta în timp ce turna lapte într-un castron pe masa din centrul tabloului, încât nu mi-am putut stăpâni emoţia nici în faţa gazdelor. Copilăria mea a făcut să răsară două zâmbete poznaşe şi pe feţele Oliviei şi a lui Corneliu, soţul ei. Discreţi, mi-au spus că cineva le încredinţase tabloul spre păstrare şi că, cumva, acolo, între cărţi, îi stătea cel mai bine.
Şi aşa, printre cărţile şi ideile din camera de lucru, Olivia şi Corneliu au devenit şi prietenii mei.

Firul 4

Tot datorită mamei, celei care îmi citea povestea cu Moise, pentru mine duminica e o zi tare specială: o zi senină, plină de pace şi linişte. E ziua în care e atât de linişte pe stradă încât ecoul gândurilor se aude din celălalt capăt al străzii, e ziua în care e atâta pace încât tot ce vrei să faci e să cânţi şi e atât de senină încât toţi oamenii pe care îi întâlneşti zâmbesc. Duminica, ştiţi şi voi preabine, că şi timpul e altul. Toate duminicile încremenesc în timp, un timp anume, despre care cred eu că e veşnic acelaşi timp. Într-un timp din acesta al duminicii, l-am văzut prima oară.

Era pe solee, în dreapta icoanei, înălţând mâinile spre o rază de lumină intrată pe furiş prin geamul altarului. Când nu reuşea să prindă raza sus, se apleca după ea până la pământ. Şi făcea asta de multe, de nenumărate ori. În tot acest timp, buzele i se mişcau fără încetare, dar era o limbă a lui, o limbă pe care oricât te-ai fi străduit nu o pricepeai. Cred că şi limba aceasta era tot timpul veşnic în care l-am văzut. Ochii amintirii mele îl văd mereu acolo, în acelaşi loc, îmbrăcat cu acelaşi pulover de lână, tras peste o cămaşă în carouri. Nu-l purta niciodată aranjat, şi-l trăgea mereu ba într-o parte, ba în alta. Pe o parte şi-l băga în pantaloni, o parte era scos, iar dacă nu reuşea să facă ceva cu puloverul, cu siguranţă gulerul de la cămaşă îi era scos pe jumătate doar. Şi cred că l-am văzut aşa ani la rând.

Acesta era Cuviosul şi acestea erau duminicile în care oricine îl putea vedea la Catedrală, prinzând raza de lumină, căci o prindea… întotdeauna o prindea.

Firul 5

Cu aceleaşi mâini cu care prindea firul de lumină, reuşea să vindece, dar şi să alieneze. Cuviosul avea felul lui de a aduce vindecarea. Ştiţi şi voi cum, atunci când era mai multă lume în jurul lui, făcea câte ceva… de la ceva poznaş până la ceva neruşinat… depinzând tot timpul de felul în care era privit.

Catedrala era un magnet aproape la fel de puternic pentru oameni, la vecernie, pe cât era la Liturghie. La finalul slujbei, toată lumea parcă voia să întindă timpul miracolelor dinăuntrul bisericii înspre exteriorul ei, înspre parcul din faţa catedralei, înspre aleile înţesate de copaci şi băncuţe. Toţi ochii de pe băncuţe se îndreaptă către copiii care se joacă în parc şi către oamenii care ies din catedrală. Toate privirile s-au întors într-o după-masă, după o vecernie, către Cuviosul care părea că mă gâdilă într-un fel nepotrivit. Cu toate că mă simţeam la fel de confortabil ca în scaunul dentistului, am rămas nemişcată în faţa celor care continuau să privească insistent, a celor care şi-au întors privirea ultragiaţi şi a celor care au început să chicotească.

Firul 6

Scaunul inconfortabil al dentistului m-a primit pentru a doua oară, la propriu. Olivia, prietena mea, mi-a recomandat, bineînţeles, unul dintre cei mai buni medici din oraş. Atunci când mergi la un medic bun, mergi cu încrederea că e profesionist, dar şi cu încrederea că procedurile vor fi costisitoare. Deşi suma nu era una astronomică, înainte de a pleca spre cabinet, am verificat toate genţile şi sertarele ca să fiu sigură că am suficient pentru a plăti doctorul; am luat şi bănuţii din „borcanul cu bunătăţi” până la urmă. Când totul s-a încheiat, încântată de rezultat, dar cu inima strânsă la gândul zilelor care vor urma şi pentru care nu aveam niciun ban, i-am vizitat pe Olivia şi Corneliu, vrând să le arăt recunoştinţa mea pentru recomandarea făcută.

Dar ei mai aveau şi un alt musafir, pe Cuviosul. Nici n-am intrat bine pe uşă, când a zis:
– Ce-mi mai place berica… ce-mi mai place Stella, aşa-i? Şi ţie, nu?
– Da, am răspuns eu, timid, străduindu-mă să zâmbesc. Când mergi la cineva în vizită, te aştepţi la tot felul de subiecte de conversaţie, dar cred că nimeni nu e pregătit pentru un început atât de abrupt al conversaţiei, decât poate într-un restaurant sau într-un bar. Pe când eu gândeam acestea, el a plecat.

Intervalul în care a lipsit a fost prea mic să fac atunci, pe loc, legătura cu faptul că, în rarele ocazii în care eram nevoită să beau ceva alcoolic, alegeam o anumită marcă de bere, Stella Artois. Nu i-au luat decât câteva clipe până când s-a întors în cameră cu o bere şi cu un tablou – tabloul pe care îl văzusem cu aproape un an în urmă între cărţi. Sărea cu ele de pe un picior pe altul aşa cum îmi imaginasem de atâtea ori că făceau menestrelii în romanele pe care le citisem.

– E al tău! îmi zice şi râde.
– Da, l-am văzut dincolo, chiar mi-a plăcut foarte tare, i-am răspuns eu, destul de încurcată. Nu înţelegeam ce se întâmpla. Şi cu toate că explicaţia a venit destul de repede, nu a făcut altceva decât să mă încurce mai tare:
– Ia-l, e al tău!
– Ți-l dăruieşte!

Cuvintele Oliviei şi ale lui Corneliu mi se par destul de limpezi azi, dar în ziua aceea aveam mintea atât de înceţoşată de parcă Cuviosul îmi dăduse berea pe care o flutura în mâna cealaltă, iar nu tabloul. Gazdele mele, înţelegându-mi starea, m-au mai încredinţat o dată:
– Merg să ţi-l împachetez în ceva, să-l duci mai uşor, spuse Corneliu foarte firesc, încât ai fi presupus că toate fuseseră pregătite cel puţin din seara anterioară, nu hotărâte ad-hoc.

Ca şi cum cele de dinainte nu fuseseră suficiente, Cuviosul, parcă mai şugubăţ decât până atunci, a adăugat către Olivia:
– Dă-i, dragă, şi banii aceia din dulap!
Ea, senină, s-a dus la dulap, a scos banii şi mi i-a dat. I-am luat, i-am pus în geantă, deşi o parte din mine tot voia să protesteze, dar până să spun ceva, am auzit:
– Dă-i, dragă, şi crucile astea!

Şi aşa, am primit 2 cruci emailate, prinse cu grijă într-un suport de catifea vişinie, pe care le-am ţinut mulţi ani pe raftul bibliotecii în care îşi aflaseră cămin cărţile mele preferate.
Aşa, la fel de val-vârtej cum începuse, s-a şi încheiat vizita mea. Pe drumul spre casă, în timp ce îmbrăţişam strâns tabloul primit, încercam să-mi pun ordine în gândurile împrăştiate şi parcă nu reuşeam. Ajunsă acasă, am desfăcut tabloul, l-am pus pe canapea şi m-am aşezat lângă el. Mi-am deschis geanta, am scos crucile şi banii. I-am numărat: erau exact jumătate din suma pe care o plătisem dentistului. Deşi gândurile încă nu-mi erau perfect aşezate, ştiam că nu mai trebuie să mă îngrijorez pentru zilele care urmau.

Firul 7

La câţiva ani după aceea, am aflat că tabloul mai fusese arătat lumii, în acelaşi fel: Cuviosul îl ţinea deasupra capului şi sărea de pe un picior pe altul, dându-se pe lângă oameni, astfel încât, Corneliu, care era la o nuntă, să-l vadă bine.

După toate acestea, parcă nici n-am mai fost atât de mirată să aflu că nunta fusese a unei prietene comune şi că tabloul se pare că ar fi călătorit de la Iaşi, de unde Cuviosul îl cumpărase de pe stradă, de la un artist care făcea replici după tablouri celebre. Şi, totuşi, curiozitatea mă trage de mânecă şi mă face să întreb: oare ce s-a întâmplat cu artistul? Oare de ce minune o fi avut el nevoie? Ştiu doar că Cuviosul a însoţit răsplata regească pentru tablou cu un „pentru că şi merită”. Acest „pentru că şi merită” a fost singurul răspuns pe care l-am primit, ca un arc peste timp, la întrebările mele.

Neputând să-l întreb, am căutat un timp tabloul pe internet, încercând să-l descriu în felurite moduri, până când, la un moment dat, numele lui mi-a apărut afişat pe ecran: Lăptăreasa. Originalul îi aparţine lui Johannes Vermeer.

Firul final… al acestei poveşti
De atunci au trecut mulţi ani de-a lungul cărora m-am mai intersectat cu Cuviosul de vreo câteva ori şi am mai primit şi alte tablouri în dar de la el, dar de data aceasta, făcute de el însuşi.

Şi, deşi ştiam multe despre faptele lui, deşi eram încredinţată de adevărul cuvintelor lui prin cele întărite de cei ce-l cunoscuseră din jurul meu, a trecut mult timp până când am crezut cu adevărat că el este sfânt.

În schimb, astăzi, într-un moment în care am fost nevoită să plec de acasă un timp îndelungat, împreună cu familia mea, am plecat cu tot cu icoana Împărăţiei Cereşti pictate de Cuviosul Gherontie.

Lăptăreasa a rămas în casa mamei… poate o vor descoperi acum nepoţii cărora ea le citeşte cu aceeaşi răbdare povestea în care Moise despărţea o apă mare în două şi trecea prin ea, din aceeaşi carte cu coperţi groase.

Prof. Maria Bob,
Cluj-Napoca