Când am o supărare şi vreau să mă redresez sufleteşte, zic imediat, cu intonaţia Cuviosului Gherontie: „Ioai, dragă!” şi deodată sunt alta! Îmi dă o stare de bucurie, e ceva care îmi transmite cumva o prezenţă, care contează foarte mult pentru mine.
Am aflat despre dânsul de la un elev seminarist din Cluj-Napoca, ce venise şi el, în 2019, într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Ne cunoşteam, pentru că şi eu mă spovedesc la părintele Samuel, duhovnicul seminariştilor. Tânărul mi-a povestit despre Cuviosul şi mi-am adus aminte că văzusem pe internet imagini cu un bătrânel care murise la Betleem, dar, necunoscându-l, nu i-am dat atenţie.
Când am mers din nou la spovedit, cum am intrat în biroul părintelui duhovnic, am dat cu ochii de o poză micuţă a Cuviosului, pe un raft din biblioteca ticsită cu cărţi. Până să zic eu ceva, părintele Samuel m-a întrebat: „Aţi văzut pe cine am în spatele meu?”. Am răspuns spontan: „Da, pe Cuviosul Gherontie!”. A vrut să ştie de unde aflasem despre acest nebun după Hristos. I-am povestit discuţia pe care o avusesem în pelerinaj, apoi s-a oferit, dacă doream, să îmi dea să citesc primele două volume cu mărturii.
Era o perioadă în care mergeam la o biserică unde se făceau privegheri, ajungeam acasă pe la ora 1 noaptea şi mă apucam de citit până pe la 3 sau 4 dimineaţa. Râdeam singură în casă şi repetam: „Ioai, dragă!”. Nu aş fi renunţat să citesc, dar trebuia, căci dimineaţa mergeam la serviciu. Pe Cuviosul l-am găsit apoi şi pe internet spunând „Ioai, dragă!” şi mi-a rămas în suflet această expresie spusă cu intonaţia-i deosebită! De atunci, simt o putere venită din aceste cuvinte!
Într-o zi, fiind la Biblioteca Centrală Universitară, am căzut şi m-am lovit la gleznă, dar m-am ridicat imediat ca şi cum nu se întâmplase nimic grav. Am strâns din dinţi, continuând ce aveam de rezolvat. La Vecernie am mers la catedrală, unde se slujea afară, pentru că era perioada cu restricţii. Cât timp am umblat peste zi nu m-a durat piciorul tare şi nu s-a umflat. Cum am stat însă în picioare, la slujbă, la sfârşit nu am mai fost în stare să păşesc şi am mers acasă însoţită de o prietenă. Deşi stau foarte aproape, am fost nevoită să mă opresc pe o băncuţă, din cauza durerii, apoi prietena mea a venit până acasă, pentru că nu puteam să urc singură scările până la etajul I. În casă m-a cuprins neliniştea, chiar disperarea, pentru că aveam atâtea de făcut şi nu eram în stare.
M-am întins pe pat şi mi-am sprijinit piciorul pe nişte perne, apoi am zis: „Ioai, dragă, dă un cap aici, Cuvioase, şi fă ceva cu glezna mea!”. La foarte scurt timp, m-a sunat o prietenă care fusese şi ea la catedrală şi mă văzuse palidă de durere. I-am povestit întâmplarea şi mi-a spus că îmi dă un leac care mă va surprinde: să îmi pun pe picior un bandaj cu urină. I-am urmat sfatul şi apoi, ca prin minune, căci minune a fost, în vreo 15 minute îmi dispăruseră şi umflătura şi durerea gleznei. Simţeam că era intervenţia Cuviosului, care mijlocise pentru mine. De ce spun asta? Pentru rapiditatea intervenţiei, pentru „originalitatea” leacului, care numai de la un nebun pentru Hristos putea să vină, leac despre care oricum nu mai auzisem, dar spun asta şi pentru ceea ce avea să urmeze.
După trei-patru luni, am căzut din nou, fiindu-mi afectată aceeaşi gleznă, şi mi-am spus: „Acum ştiu ce am de făcut!”. Dar prea am avut încredere în mine, nu mi-am mai pus nădejdea în Cuviosul, ca urmare am pătimit foarte mult cu piciorul, care nici până azi nu s-a vindecat complet. Glezna îmi este încă umflată ca şi cum ar fi o mărturie a încrederii prea mari într-un leac care, de fapt, venise de la el! Cred că, pe bună dreptate, Cuviosul a vrut să mă smerească!
Bibl. Mara Todea,
Cluj-Napoca
