Despre Gherontie aveam să aflu mai târziu că fusese cândva vieţuitor la Mănăstirea Ciolanu, că făcuse închisoare pe vremea comunistă, unde suferise numeroase bătăi şi alte neajunsuri, că se trăgea din zona Făgăraşului şi că nu avea ceea ce căutăm cei mai mulţi dintre noi, o stabilitate, un domiciliu fix, străbătea ţara în lung şi în lat şi poposise, probabil, la mai toate mănăstirile importante din ţară.
Aveam să îl întâlnesc de mai multe ori în popasurile mele la Tismana şi aveam să aflu mai multe despre el de la persoane cu care avusese de a face direct. Era cunoscut pretutindeni. Întrebat de o doamnă, sora unei maici de la Tismana care se prăpădise de cancer, cum să îl treacă pe pomelnic, Bătrânul îi răspunse „fratele Gherontie”.
Odată, în timpul unei privegheri la mănăstire, devenise brusc foarte agitat, mai agitat decât de obicei, începuse să înconjoare biserica, dând foc la tot felul de hârtii. „Maicilor, nu vedeţi că arde, arde?”. Maicile nu l-au băgat, însă, în seamă. La sfârşitul privegherii, mergând fiecare la chilia ei, una dintre maici şi-a găsit chilia în flăcări.
Cuviosul Gherontie era cunoscut şi de maicile românce din Franţa, una dintre ele povestindu-mi că venea într-o vreme adesea la mănăstirea din Moldova unde slujea ea şi când, în urma unei ispite, obştea s-a risipit, maica l-a întâlnit în gară, pe peron şi era convinsă că şi datorită rugăciunilor lui se întorsese la viaţa monahală.
Raluca Prelipceanu, Paris
