Al doilea contact important cu Cuviosul s-a petrecut în fața unei troițe, în satul făgărășean Dridif, după înmormântarea tatălui părintelui coleg Dorin Opriș, când îmi amintesc că, fiind alături de părinții Lucian Colda și Damaschin Rădulescu de la catedrală, fiecăruia ne-a strigat, după ce ne-a salutat și îmbrățișat, câte un cuvânt. Mie mi-a strigat cu dedicație și cu aceeași privire zâmbitoare: „Bunătate, bunătate, bunătate!”. Să depășesc anumite rezerve adică, față de o situație sau alta, printr-o fermă și necontenită bunătate față de ceilalți, chiar dacă aceștia nu sunt întotdeauna binevoitori!
Îmi amintesc că au urmat apoi câteva întâlniri enigmatice petrecute la Mănăstirea Tismana, pe când participam la simpozioanele de Patrologie organizate de părintele Picu Ocoleanu (Craiova). L-am întâlnit prin preajmă pe Cuviosul ca pe unul de-al casei și ne-am îmbrățișat cordial, bucurându-mă de aceeași privire radioasă și pacificatoare. Eram cumva într-o complicitate itinerantă. Privirea lui era mereu una cu tâlc și cu pâlcuri de tâlcuri.
Îmi amintesc că o maică de la Tismana, detașată o vreme la Limours, la Mitropolia românească din Franța, în anul 2014, fiind invitat la festivalul filocalic „Din dragoste pentru frumos”, aflând că sunt din Alba Iulia, a ținut să trimită un mic dar prin noi Cuviosului, în amintirea unui moment evocat și nouă, când acesta a vindecat-o de cancer la sân printr-o ciupeală nevinovată, taxată dur în primul moment ca un gest bădăran, un ciupit de sân, dar dezvăluită apoi ca vindecare minunată.
Așadar, anvergura thaumaturgică a Cuviosului și a lucrării sale a dobândit cote europene, depășind hotarele. Am ridicat încă o dată sprânceana și de-abia atunci am realizat deplin că avem de-a face cu un sfânt în toată puterea cuvântului, un sfântoi de zile mari, bine camuflat în teatrul și gestica nebuniei bine jucate, desprins dintr-un sinaxar în curs de facere, al sfinților pătimitori în perioada comunistă, trimiși de Domnul să ne ajute să traversăm veacul amar al apostaziilor de tot felul și al demisiilor morale.
Un sfânt subțire și mucalit, cum n-am mai cunoscut până acum, unul din stirpea rară a nebunilor în Hristos, înrudit și afin duhovnicește cu toții mari nebuni ai Bisericii: cu Simeon din Emessa, prin îndrăznirea de a înfrunta radical impostura, ipocrizia și clericalismul; cu Andrei Salos din Constantinopol, prin dragostea nețărmurită pentru Maica Domnului; cu Gavril Georgianul și cu Nil Dorobanțu, prin curajul de a demasca minciuna comunismului; cu nimeni altcineva prin desenele lui, diagrame ale eshatonului și daruri trezvitore pentru cei din preajmă!
Știa să disimuleze suferința, dar trecuse prin multe umilințe și necazuri de dragul Domnului. Atunci când cineva l-a întrebat unde s-au adăpostit el și ceilalți călugări după ce au fost izgoniți din mănăstire, după decretul tentativă de ucidere a monahismului românesc din 1959, a răspuns cu candoare de copil: „Stăteam pe lângă mânăstire, dormeam în preajma mânăstirii, ne făceam culcușuri în fân, dar când venea drăgulița de primăvară…”. Ascundea frigul și foamea și lipsurile suportate în vremea prigoanei.
Pr. prof. univ. dr. habil. Ioan (Jan) Nicolae,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
