Pentru familia mea, în relaţia cu Cuviosul Gherontie, a fost foarte important faptul că Înaltpreasfinţitul Andrei îl privea cu drag. Chiar dacă avea comportamentul lui mai deosebit, nu îi spunea absolut nimic, nu încerca să îl schimbe. Eu am fost paraclisier la Catedrala din Alba Iulia între anii 1992-1994 şi puteam să observ de multe ori lucrul acesta.
Într-o duminică seara, Cuviosul era la icoana Sfintei Ana, în faţă, foarte aproape de sfântul altar şi făcea plecăciunile lui caracteristice. Plecăciune după plecăciune, într-un ritm la care nu ştiu câţi i-ar fi putut face faţă. La slujba Paraclisului Maicii Domnului, care se săvârşea după Vecernie, la un moment dat, Cuviosul a început să cânte tare, de se auzea în toată biserica, ieşind din ritmul cântării. Era cu totul altă linie melodică. Nu a durat foarte mult, dar Înaltpreasfinţitul Andrei nu a spus nimic, nu a făcut niciun fel gest de nemulţumire, nu a trimis pe nimeni să îl oprească şi nici Cuviosului nu i-a spus nimic, nici măcar un cuvânt de mustrare. Îl privea cu drag.
Nu ştim ce a urmărit, dar acest comportament a fost unul al nebunilor pentru Hristos, neînţeles nouă, dar înţeles de ierarhul nostru. (Florin Costea, Alba Iulia)
