Într-o zi coboram grăbită de la schit ca să cumpăr nişte saci de ciment, că aşteptau muncitorii. Jos, la mănăstire la Tismana, l-am întâlnit pe Cuviosul, care, imediat ce m-a văzut aşa grăbită, m-a întrebat unde merg şi mi-a zis: „Apăi, dragă, dacă tot eşti aşa grăbită, haide să şedem un pic şi lasă că îţi dau eu bani de ciment.”. I-am mulţumit, dar eu eram zorită să plec.
După ce m-a mai ţinut de poveşti vreo douăzeci de minute, ca să îmi treacă graba, a scos nişte bani şi a început să se joace cu ei. Zice: „Uite, îţi dau două sute de lei, după cele două firi ale Mântuitorului.”. Se tot juca cu banii… După care iarăşi zice: „Uite încă cincizeci de lei, dragă, vorba aia, că doi plus trei fac cinci…”, iar la sfârşit a mai scos trei lei. „După Preasfânta Treime”, a mai zis. În total, deci, două sute cincizeci şi trei de lei.
I-am mulţumit şi am plecat către magazinul din sat, cu mai puţină grabă decât cu jumătate de oră înainte. Nici eu nu ştiam bine câţi saci aveam să cumpăr, deşi aveam undeva notat lucrul acesta. Nu îmi aduc aminte câţi saci am luat, dar ştiu că preţul a fost de 253 lei, exact cât îmi dăduse Cuviosul.
Am mulţumit Domnului şi m-am întors la schit, unde doar atunci am putut urca, pentru că, în jumătatea de oră cât am stat în tovărăşia Cuviosului, cei de la Ocolul Silvic coborau lemne din pădure, timp în care nu aş fi putut urca…
A.M.
