Prima întâlnire cu Cuviosul Gherontie a fost la scurtă vreme după ce am revenit sus la mănăstire, după ce fusesem o vreme la gospodăria mănăstirii, la Luncă, cum îi spunem noi. Venise Cuviosul şi se închina la icoana Maicii Domnului de pe iconostas. Nu ştiam cine este şi am vrut să îi spun să se dea la o parte, pentru că mi se părea că incomodează şi nu are loc lumea să treacă. Nu am îndrăznit să fac asta, pentru că am simţit o legătură pe care nu pot să o explic între icoană şi Părintele. L-am ocolit şi eu, dar nu i-am putut spune nimic.
Până la mutarea moaștelor Sfântului Nicodim în racla cea nouă, în pronaos, acestea erau așezate într-o raclă mai mică în partea stângă, aproape de iconostas. Într-una din zile eram la strană şi rânduiala era ca, după Pavecerniță, o maică să citească cu voce tare Paraclisul Sfântului Nicodim, lângă racla lui. Eu eram într-o ispită şi m-am așezat în genunchi lângă raclă, să citesc. Lângă mine a venit Părintele Gherontie, s-a așezat în genunchi cu mâinile pe raclă şi a început să se roage. M-a podidit un plâns simţind puterea rugăciunii Părintelui, încât abia am putut citi Paraclisul până la capăt.
Am văzut şi sufletul lui de copil, în pofida vârstei. Aducea mereu multă veselie. O dată sau de două ori, împreună cu o maică, ne-am jucat împreună cu Cuviosul pe sală cu o sticlă, pe post de minge. O dădeam de la unul la altul. Era aşa o bucurie! Nu puteai să nu îl iubești, atât de firesc era!
În vara anului 2018, Cuviosul Gherontie a venit pentru ultima dată la Mănăstirea Tismana. Eu eram într-o încercare sufletească şi m-a simţit. Am coborât la bucătărie şi a intrat când eram doar eu. Stătea la masă şi mi-a spus un cuvânt de folos pe care l-am păstrat în suflet şi nu l-am împărtăşit nimănui. După aceea, a început să vorbească despre dânsul. Mi-a spus că a fost la balamuc, că acolo au vrut să îl spânzure, dar el a scăpat. S-a dus apoi către partea mai veche a bucătăriei şi a strigat: „Oameni buni, nu sunt nebun! Oameni buni, nu sunt nebun!”. Vreau să accentuez faptul că, după trecerea Cuviosului la Domnul, acelaşi cuvânt l-am primit apoi şi de la maica Vartolomeia. Am înţeles că sfinţii sunt în acelaşi duh!
Deşi l-am iubit pe Părintele Gherontie încă din timpul vieţii şi l-am văzut ca pe un model de călugăr, eu am rămas multă vreme la cuvântul primit de la Părintele Adrian Făgeţeanu că ar fi bine să fim mai rezervați cu cei care încă nu sunt recunoscuți oficial ca şi sfinţi şi nu sunt trecuți în calendar. Încet-încet, am început să mă conving de sfințenia lui şi să am evlavie la el, mai ales după ce, să zic aşa, l-am „încercat”. Am fost trimisă de canon la gospodărie. După vreo trei luni am urcat la mănăstire şi i-am spus Cuviosului la mormânt: „Dacă ești sfânt, să mă aducă şi pe mine sus!”. În aceeaşi zi mi s-a spus că nu mai este nevoie de ajutorul meu la gospodărie. Am mai simţit răspunsul lui imediat şi cu alte lucruri aparent simple. Avusesem mai multe fotografii cu Cuviosul Gherontie, pe care însă le-am împărţit. Într-o dimineață, m-am gândit că am rămas fără nicio fotografie. Seara, a trecut sora mea pe la mine şi, fără să îi spun nimic, mi-a dăruit o fotografie a Cuviosului. Dacă la început, când mergeam la mormântul Cuviosului mă rugam doar pentru odihna sufletului lui, acum îi cer rugăciunea pentru cei în suferinţă şi îi sărut mâna pe fotografia-iconiţă de pe cruce.
Când oamenii care vin la mănăstire sau la muzeu mă întreabă despre Cuviosul, le spun că este omul lui Dumnezeu, că a rămas în Biserică până la sfârşitul vieţii, că nu dezbină, ci atrage în jurul lui oameni din toate categoriile sociale, că ne atrage cu toată diversitatea noastră şi ne însuflețește. Numai oamenii lui Dumnezeu pot face asta.
Părintele Gherontie face milostenie şi după trecerea la Domnul, prin bomboane şi alte daruri de pe mormânt. Dacă vrei ceva, te duci acolo şi găsești. Milostenia lui vine şi de dincolo. Mi-aş dori să-l mai văd, să mai fie fizic cu noi!
Monahia Eufimia,
Mănăstirea Tismana
