Sfânta Pelaghia Ivanovna Serebrenikova (1809-1884) de la Diveevo, pe care Sfântul Serafim de Sarov a îndreptat-o pe calea nevoinţelor tainice şi mai presus de fire ale nebuniei pentru Hristos, este, neîndoielnic, una dintre cele mai cunoscute reprezentante ale acestui fel de sfinţenie rar, aflat dincolo de înţelegerea omenească. Sarcina încredinţată ei de Sfântul Serafim şi îndeplinită fără preget, până la capăt, a fost aceea de a purta de grijă “orfanelor” lui de la Diveevo. Din întâlnirea ei cu o altă vestită nebună pentru Hristos – Sfânta Parascheva de la Diveevo, mai cunoscută sub numele de Paşa Sarovskaia – reiese limpede acest fapt: Cuvioasa Pelaghia nu şi-a putut lăsa fiicele duhovniceşti nici măcar înainte de plecarea sa de pe pământ „pentru a rămâne fără nici o grijă, ca Paşa” , căci ar fi încălcat astfel grav porunca „batiuşkăi Serafim”.

Cartea citată (Fericita Pelaghia, ucenica Sfântului Serafim de Sarov: viața unei sfinte nebune pentru Hristos/trad. din lb. rusă de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011) ne introduce într-o lume în care virtuţile şi asprele nevoinţe duhovniceşti sunt ascunse cu străşnicie – prin nebunia pentru Hristos – spre a fi păzite astfel mai bine de slava deşartă. Se poate constata limpede, din mulţimea minunilor adunate de la cei ce au cunoscut-o, că cei ce se roagă Cuvioasei Pelaghia nu rămân nicicând lipsiţi de mângâiere şi de ajutorul grabnic al fericitei nebune pentru Hristos.

A fost canonizată în anul 2004: pomenirea ei se săvârşeşte pe 30 ianuarie, precum şi pe 8 iulie, când este prăznuit soborul sfintelor din Diveevo.

Părtăşie între nebunii pentru Hristos[1]

            Alergau către Pelaghia Ivanovna şi alte fe­ricite roabe ale lui Dumnezeu – nebune pentru Hristos ca şi ea – ca să o cinstească. Oda­tă, de pildă, a venit pe aici Paşa Sarovskaia, cea nebună pentru Hristos. I se spunea Sarovskaia deoarece vreme de câţiva ani s-a nevoit în pădu­rea Sarovului. A intrat tăcând şi s-a aşezat lângă Pelaghia Ivanovna. Pelaghia Ivanovna a privit-o şi i-a spus:

– Da! Ţie ţi-e bine, n-ai nici o grijă, nu ca mine. Ia uite câţi copii am!

Paşa s-a ridicat, i-a făcut trei metanii şi a ie­şit fără să răspundă ceva. Mulţi ani după aceas­ta, o soră din mănăstirea noastră, pe nume Xenia Kuzminişna, care s-a nevoit aici încă din timpu­rile Sfântului Serafim, a rămas într-o zi, în tim­pul Liturghiei, singură cu Pelaghia Ivanovna. Şezând pe laviţa de lângă fereastră, o pieptăna liniştită, iar Pelaghia Ivanovna dormea. Deoda­tă însă Pelaghia a sărit în picioare, ca şi cum ar fi trezit-o cineva, iar Xenia s-a speriat, a alergat la fereastră, a deschis-o, a scos capul afară, a pri- vit în depărtare şi a văzut că poarta laterală a mănăstirii, cea care se află lângă Biserica Maicii Domnului din Kazan, s-a deschis şi a intrat fericita Paşa Sarovskaia cu o legătură pe umeri. S-a îndreptat spre Pelaghia Ivanovna şi a murmurat ceva pentru ea. Venind mai aproape, a observat că Pelaghia Ivanovna avea un chip ciudat. Paşa s-a oprit şi a întrebat:

–           Ce e, matuşka, poţi sau nu poţi să vii?

–           Nu! a spus Pelaghia Ivanovna.

–           Deci am venit prea devreme, n-ai timp?

–           Da, i-a adeverit Pelaghia Ivanovna.

Tăcând şi înclinându-se uşor, Paşa, în loc să intre în mănăstire, a ieşit pe poartă. Abia după un an şi jumătate a mai venit la noi. Pe aceste două fericite, văzându-le vorbind între ele, nu le-ai fi înţeles oricât ai fi vrut. însă ele, nebunele, pe toate le ştiau. Numai ce se priveau una pe alta, şi înţelegeau totul.

Şi ce credeţi că vorbeau ele în taină? Iată ce: cu şase ani înainte de moartea Pelaghiei Ivanov-na, a venit din nou Paşa cu un fel de păpuşă, iar după o vreme, cu mai multe păpuşi. Se întâmpla să se supere pentru ele cu noi, le cinstea şi le numea copiii ei. Paşa, pentru câteva săptămâni, iar apoi vreme de câteva luni, a rămas în mănăstirea noastră. înainte de sfârşitul Pelaghiei Ivanovna, aproape un an întreg Paşa a rămas la noi. Iar, după ce a murit Pelaghia Ivanovna, ea a rămas pentru totdeauna în mănăstirea noastră. Am stat devorbă în câteva rânduri şi am încercat să-i propun să rămână la chilia noastră.

–           Nu, dacă n-am poruncă de la mamenka, mi-a răspuns ea, arătând spre portretul Pelaghiei Ivanovna.

–           Ce-i asta? Nu văd nimic!

–           Aceea pe care n-o vezi nu dă blagoslovenie ca să rămân aici.

Chilia fericitei Pelaghia Ivanovna[2]

Chilia fericitei Pelaghia Ivanovna este păs­trată în mănăstire, cu osebită grijă, aşa cum era aceasta pe când Pelaghia trăia. Într-un colt al camerei se află sfinele icoane care i-au aparţinut: Mântuitorul binecuvântând cu Evan­ghelia deschisă la cuvintele: „Veniţi, binecuvânta­ţii Părintelui Meu” – binecuvântare de la tatăl ei -, şi icoana Maicii Domnului Vladimirskaia – de asemenea binecuvântare părintească, amândouă icoanele îmbrăcate în metal preţios, şi toate cele­lalte sfinte icoane care i-au fost dăruite de feluriţi pelerini. Toate acestea se află aşa cum au fost şi în viaţa ei. În chilie se mai află, de asemenea, lucru­rile simple, care mărturisesc despre marea nevo­itoare a lui Hristos. Nimic din ce a rămas de la ea nu este considerat fără de preţ în mănăstire, trecându-se în înscrisuri următoarele:

  1. Un loc osebit – pe podea, lângă sobă, unde într-un mod simplu de vieţuire a petrecut roa­ba lui Dumnezeu, stareţa lui Hristos Pelaghia, în toate nopţile fără somn, în contemplaţie şi rugă­ciune. Chiar în acel loc, sfinţit prin ne voinţele de rugăciune şi prin feluritele descoperiri, a fost ea cercetată de Sus, atât de fericiţii sfinţi ai Dom­nului, cât şi de stareţul Serafim. Sufletul ei iubea acest loc, despre care adeseori spunea: „Chiar dacă mor, de aici nu plec altundeva!”
  2. Locul de odihnă: patul, salteaua, perna, pe care în ultimele sale trei zile de viaţă pământească fericita Pelaghia şi-a sfârşit mult nevoitoarea cale a vieţii şi a adormit somnul fericitei veşnice odih­ne, pe data de 30 ianuarie 1884, la ora unu şi un sfert după miezul nopţii, la vârsta de 75 de ani.
  3. Lucrurile pe care în viaţa pământească pli­nă de necazuri le-a folosit roaba lui Dumnezeu, nevoitoarea cea nebună pentru Hristos, fericita Pelaghia: a. Lanţul de fier cu care soţul şi mama ei au ţinut-o legată de perete, ca pe o fiară sălbatică, pentru nevoinţa nebuniei pentru Hristos, timp de mai bine de opt ani din viaţa ei lumească. b. Brâul de fier, pe care, de asemenea, l-a purtat vreme de opt ani pentru Hristos Dom­nul. Acest brâu îi strângea trupul ei chinuit şi l-a scos chiar cu pete de sânge când a venit la sfân­ta mănăstire. c. Haine şi cămăşi pe care i le-au adus pelerinii iubitori de Hristos şi i le-au dat pentru dragostea ce i-o purtau, sarafanul fericitei maici Pelaghia, ciorapii pe care doar cu doi înainte de adormirea sa i-a purtat pentru neputinţele bătrâneţii, pătu­ra sărăcăcioasă a fericitei stareţe pentru Hristos.


[1] Fericita Pelaghia, ucenica Sfântului Serafim de Sarov: viața unei sfinte nebune pentru Hristos/trad. din lb. rusă de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011. pp. 81-83.

[2] Fericita Pelaghia, ucenica Sfântului Serafim de Sarov: viața unei sfinte nebune pentru Hristos/trad. din lb. rusă de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 145-147.

Sursa: Fericita Pelaghia, ucenica Sfântului Serafim de Sarov: viața unei sfinte nebune pentru Hristos/

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR