Multe dintre amintirile Cuviosului Gherontie relatate nouă de către dânsul erau legate de mănăstiri. Ne povestea cu mare admiraţie despre faptul că era primit cu bucurie, inclusiv în timpul regimului comunist, în special la mănăstirile de maici: „Călugăriţele mele, dragă, astea nu mă lasă! Când mă văd, zic: A venit Gherontie! A venit Gherontie! Nu mă lasă, dragă!”.
Atenţia faţă de nevoile şi problemele semenilor este însuşirea pe care Dumnezeu a lăsat-o în sufletul femeii într-un grad mai înalt, aşa că nu ne miră faptul că nu doar în timpul vieţii, ci şi după trecerea Cuviosului la Domnul, mărturiile maicilor şi ale femeilor despre minunata lui lucrare apar cu o frecvenţă mai mare. Experienţele trăite de noi la mănăstiri de maici, atât alături de Cuviosul, cât şi în anii de după înveşnicirea lui, reprezintă repere despre viaţa duhovnicească înaltă a mireselor lui Hristos, prea puţin valorizată în cărţile de spiritualitate românească.
În vara anului 2023, am făcut un scurt pelerinaj la mănăstirile din sudul Dobrogei. Pe drum, ne trimiteam mesaje telefonice cu sora Roberta de la Mănăstirea Sărăcineşti, care se îndrepta împreună cu mai multe maici şi cu un grup de tineri spre Tismana, ca punct final al taberei dedicate Cuviosului Gherontie, cu gândul să ne rugăm unii pentru alţii acolo unde merge fiecare. Ne pregăteam de un popas când, citind mesajele trimise de mine, am început să râd: în loc să tastez „ne pomenim”, am scris „ne oomenim”. Le-am spus celor din maşină: „Mâncăm după Lipniţa!”.
Nu am intrat bine pe poarta Mănăstirii Lipniţa, că maica de la pangar ne-a şi condus la… masă. Dar nu faptul că „ne-am oomenit” e important, ci ceea ce s-a întâmplat în timpul pregătirii mesei, petrecut de noi în atelierul mănăstirii, unde le-am dus maicilor câteva daruri ale Cuviosului: cărţi, acatiste, fotografii din cele pe care maicile de la Tismana le împart pelerinilor.
În atelier, maica Atanasia a venit la noi, a luat prima fotografie a Cuviosului din teanc şi a început să ne spună: „Minunat! Cu mâinile luminoase! Lucrarea lui o simt numai din poziţia cum se roagă, simt că e ca o flăcără, tot. Uitaţi! Vedeţi cum apare aici? Uitaţi, cu flacăra pe mâini! E foarte puternic. Şi chipul, nu numai să pornim noi să citim! Chipul se vede că e rugător tare de tot! A venit la noi, uitaţi! Câtă dragoste! Mare e Dumnezeu! Nimic nu stă ascuns de la faţa lui Dumnezeu!”.
Într-adevăr, când ne-am uitat la fotografii, mâinile şi faţa aveau o altă culoare, de flacără (atât cea din mâna maicii, cât şi următoarea din teanc). Mi-am zis în acel moment: „Oare să fi ars la tipar foile din acel tiraj şi nu am observat până atunci?!”. Prietena noastră şi-a luat din teanc o fotografie pentru ea, pentru că toate erau deosebite de cele pe care le primise de la noi mai înainte. Am vrut să îi spun că mai avem în maşină, să le lase maicilor, dar ceva m-a oprit.
Apoi, maica Atanasia a luat Acatistul şi s-a uitat la fotografia de pe coperta IV, în care Cuviosul este în sicriu, la opt zile după trecerea la Domnul: „Doamne, Dumnezeule! Este sfânt! E viu! „Deşi am murit sunt viu!” Sfinţii sunt… sfinţi! Ce ne făceam noi fără sfinţi, că ei ne ocrotesc?! Ia uite, parcă are ochii deschişi. Surâzând a murit! Slavă Ţie, Doamne! Cine e puterea noastră? Sfinţii şi Împărăteasa, care ne duc rugăciunea la Sfânta Treime! Frumos tare de tot! Nu am avut până acuma aşa sfinţi…”. Şi a început să îi sărute fotografia.
Am plecat de acolo uluiţi, a urmat masa, iar înainte să urcăm în maşină, prietena noastră a scos fotografia luată în atelier să i-o arate soţului meu încă o dată! Uimire totală: fotografia nu mai avea mâinile de foc!
Prof. dr. Monica Opriş,
Alba Iulia
