Când am început construcţia casei, nu ne-am gândit că va fi atât de costisitor. Materialele se scumpeau şi nu reuşisem să ne punem ferestre decât la parter. În locul geamurilor de la mansardă am pus folie de plastic, gândindu-ne că în câţiva ani vom reuşi să terminăm totul.
Într-o zi, între două slujbe de la catedrală, l-am dus pe Cuviosul la noi acasă. Când a intrat şi a văzut, a zis: „Doamne, da’ nu aveţi geamuri! Trebuie să ne rugăm să aveţi geamuri!”. I-am răspuns că nu e nimic, că ne bucurăm şi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cât am făcut până acum. Când am ajuns din nou la catedrală, s-a dus direct la unul dintre prietenii noştri şi i-a spus: „Dragă, să ne rugăm, că dânşii nu au geamuri!”. Într-adevăr, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am primit o ofertă foarte bună, la care nici nu am visat. Am reuşit să punem geamurile, apoi să terminăm casa mai repede decât ne-am aşteptat.
De când Cuviosul a fost la noi, toate au mers altfel. Casa nu se ridica fără Cuviosul, care a adus în ea har şi binecuvântare pentru noi şi pentru cei care ne-au trecut pragul! În fiecare zi îi mulţumesc pentru asta! Şi nu numai pentru asta. Am primit de-a lungul timpului mai multe picturi făcute de Cuviosul, a căror ocrotire o simţim şi aduc raiul în casa noastră.
În fiecare moment important a fost alături de noi: când l-am pus pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava patronul casei noastre, când am făcut slujba de mulţumire cu prilejul nunţii de argint, unde a stat pe linie cu noi, încât ne spuneau prietenii: „Acuma nănaş vi-i Cuviosul!”.
Cuviosul ne-a cunoscut aşa cum eram. Ne-a înţeles neputinţa de a-l accepta întru totul, cu toate cele ale nebuniei pentru Hristos, greu de dus pentru noi, cei crescuţi în regulile convenienţelor sociale, în rigiditatea de a avea toate lucrurile la locul lor, de a păstra aparenţele! În fiecare întâlnire îi simţeam dragostea cu care ne cuprinde şi parcă mila, văzând că nu putem mai mult!
Mona Dăneţ,
Alba Iulia
