Când l-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie era un fel de polemică în Seminar, dacă mai sunt sfinţi în lumea de astăzi la noi, în ţară.
Dezbăteam această problemă în capelă, după rugăciunea de seară. Unii colegi ziceau că da, iar alţii că nu, argumentând cu scăderea moralităţii în lumea de astăzi. Colegul nostru mai mare, Valentin Vesa, părintele Benedict, ni l-a dat ca exemplu pe Cuviosul Gherontie: „Uitaţi-vă la Gherontie! Uitaţi-vă la Gherontie, dacă vreţi să vedeţi sfinţi!”. Asta nu a fost destul pentru mine. Nu m-a convins doar aşa, printr-un cuvânt. Eu doream să văd, să mă conving. A contat ce ne-a spus, din mai multe motive: a reuşit să îmi stârnească un interes, iar de atunci am fost mai atent la el şi l-am tratat cu respect. M-am convins însă doar prin întâlnirea cu dumnealui, prin experienţa personală, când am putut astupa o groapă făcută de un excavator, cu uşurinţa cu care acoperi o groapă în care pui o floare. Şi nu a fost autosugestie. Ce se întâmplase?!
Au fost nişte lucrări în curtea catedralei, prin anul 2001. S-a schimbat conducta de metal cu cea de plastic. M-am oferit împreună cu un coleg, N.B., să acoperim groapa săpată, în care se întâlneau reţelele. Era destul de adâncă. La un moment dat, nu mai răzbeam. Obosisem. A venit Cuviosul şi a luat şi el o lopată. Dumnealui, numai cu vârful lopeţii arunca aşa, ca şi cum ai arunca cu făraşul. Imediat am acoperit groapa şi fiecare dintre noi a simţit că i-a trecut oboseala. Eram ca şi cum ne-am fi trezit dimineaţa.
În timp ce lucram, la un moment dat am găsit acolo oase şi l-am întrebat: „Cuvioase, astea sunt moaşte?” „Nu, drăguţă, nu-s!”, dar le-a luat în mână şi le-a mirosit, aşa cum mirosea el: le-a apropiat foarte tare de nas, a închis ochii şi le-a mirosit. A fost cam singura dată când ne-a răspuns direct la o întrebare. Ştiam că erau rămăşiţe pământeşti de oameni, deoarece când s-a construit catedrala, pământul din curte a fost adus din cimitirul de jos.
Mai ţin minte că atunci a rămas uimit, pentru că noi ne uitam cu respect la el, deoarece ne-am amintit ce ne spusese colegul nostru, Valentin: „Uitaţi-vă la Gherontie dacă vreţi să vedeţi sfinţi!”. Şi atunci a încercat în toate chipurile să facă pe nebunul. A vrut până şi să îşi dea hainele jos. Noi îi spuneam să nu şi le dea, iar dânsul ne zicea: „Nu, dragă, io-s nebun, eu am probleme!” A început să ne spună că l-or bătut comuniştii, că i-au făcut pensie de nebun. Cu pensia aia, el încerca să ne convingă: „Dragă, mi-au făcut pensie de nebun!” Acesta era argumentul lui. Eu i-am spus: „Cuvioase, nu eşti nebun!” Atunci, dacă a văzut că îi spun asta şi nu dau crezare vorbelor lui, a zâmbit curat, cu un zâmbet de copil, ca şi cum ar fi zis: „M-ai prins!”.
Nouă ne-a spus ulterior şi Presfinţitul Ignatie, când era preot la catedrala din Alba Iulia: „Dacă vreţi să îl înţelegeţi pe Gherontie, citiţi viaţa Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos şi o să vedeţi cum se potriveşte!” Şi pe mine m-a lămurit cartea, pentru că am văzut o asemănare izbitoare. Şi Cuviosul începea să facă tot felul de lucruri, care să pară neconforme. Zicea către mine sau către un alt coleg: „Cuvioase, du-te şi cumpără-mi o bere!” Şi râdeau colegii, ba unul s-a chiar smintit: „Cramba şi cu Gherontie beau bere. Uite, ce le place!”. Niciodată nu ne-a dat ca să ne îmbătăm. Zicea: „Ia, şi tu un pic, mai iau şi eu un pic!”. Dar ştiţi cât? Atâta cât ai lua un pic de apă să n-o termini, că ştii că ziua îi lungă. Era felul lui Gherontie de a-şi spulbera orice admiratori sau posibili admiratori.
Pe el nu îl deranja că îl luau oamenii în râs.
(Pr. Mihail Cramba)
