Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe Gherontie. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori, cerşetorul a rămas interzis când Gherontie i a înmânat un milion, sau două milioane.
Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe Gherontie. Pe mulţi oameni Cuviosul i a vindecat, dându le să bea dintr o sticlă de suc sau poftindu i să mănânce dintr o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într o bună zi, se trezesc la uşa lor cu Gherontie care, ştiindu le păsul, le a dat un măr şi i a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l au pus bine şi au uitat de el. Într o altă zi, găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la Gherontie. L au luat pe cel de pe prag, l au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui Gherontie”.
Un prieten l a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l a dus la el acasă. Într o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a l cunoaşte pe Gherontie. Gherontie nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar… în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, Gherontie începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.”.
Ceva similar mi s a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi Gherontie. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui Gherontie e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, Gherontie mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo.
Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie Gherontie că sunt din Buzău?”. I am întrebat pe prietenii mei dacă i a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi Cuviosul a aflat pe căi nebănuite obârşia mea.
Un părinte mi a spus că l a cunoscut pe Gherontie la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l au întrebat pe Gherontie ce cântec psaltic ar dori să audă. El a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, Cuviosul s a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine, ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat o la stânga şi la dreapta.
Odată, apropiindu se de câteva demonizate, demonul dintr una a început să strige: „Gherontie, de ce vii la noi să ne arzi?”. Cuviosul a potolit demonul, cântându i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună!”. Gherontie are două păţanii personale cu diavolul. În prima, se făcea că era cazat într o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i a stins o. A doua oară, Cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s a apropiat pe furiş, şi l a zgâriat pe spate cu unghiile.
Chipul lui Gherontie seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui Gherontie e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie.
Când am ajuns cu el în insula Eghina, m am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!”. M a străbătut instantaneu un val de căinţă şi, când mi am revenit, mi am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă Gherontie s a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele?
În timpul liber, Cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu mai multe turle, privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. Gherontie le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare.
Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s a pus masa, explicându mi se că ciorba pe care o s o mănânc era excelentă, înainte ca Gherontie să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat o aşa, plină de iuţime, şi credeţi mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, Gherontie ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de Cuviosul: „Dormi? Fii treaz!”. Pe la miezul nopţii, Gherontie începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta!”.
După vreo două ore petrecute cu el, m am dus să mă culc. Spre dimineaţă, visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu Gherontie, care la rândul lui stătea într o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu ne, într o comuniune perfectă. Ne găseam într un dialog mut, eu tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens.
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos. Să avem parte toţi cei care l-am cunoscut, într-un fel sau altul, de rugăciunile sale!
Ciprian Voicilă,
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român
