Despre Cuviosul am aflat prima dată într-o vizită la Mănăstirea Tismana, când o maică mi-a povestit despre un bătrânel care are o lucrare sfântă. Acesta a fost unul din motivele pentru care am intrat în această mânăstire, gândind că trebuie să fie un loc deosebit dacă este vizitat de un om ca acela.
Odată, când a venit la noi, se întâmpla să am o stare sufletească foarte apăsătoare. Când a intrat Cuviosul în biserică la vecernie, m-am agăţat de prezenţa lui ca de ultima nădejde de a ieşi din starea aceea şi l-am rugat în gând să mă ajute dacă e într-adevăr un om sfânt. Mi s-a părut că m-am privit cu coada ochiului şi apoi pe parcursul zilelor în care a rămas la noi mi s-a liniştit sufletul.
Altă dată, stăteam la o masă şi îi făceam poze fără să-i fi cerut voie să fac asta. A răbdat ce a răbdat şi, ca să mă ruşineze cumva pentru îndrăzneala mea, mi-a spus un lucru foarte personal, un păcat pe care nu îl spovedisem, fapt care m-a smerit şi în acelaşi timp m-am problematizat. Au fost multe situaţii în care purtarea Cuviosului faţă de mine sau faţă de alte persoane m-a făcut să trag concluzia că a aflat îndrăzneală la Dumnezeu.
Cu toate acestea, până la trecerea lui la Domnul, Cuviosul a fost un mare semn de întrebare pentru mine. De multe ori îndoiala mi se strecura în suflet şi îl judecam când îl vedeam făcând tot felul de ghiduşii şi gesturi care nu puteau fi înţelese raţional. Abia la moartea lui am fost încredinţată de sfinţenia lui, prin faptele minunate care s-au petrecut cât timp a fost depus în biserica mănăstirii. În zilele acelea aveam mustrări de conştiinţă şi nu puteam să spun în sinea mea decât: „Iartă-mă, Cuviosule!”.
În momentul înmormântării a îngăduit Dumnezeu să fiu chiar la marginea gropii, în dreptul capului Cuviosului, şi cred că acesta a fost un semn că m-a iertat.
M.H.
