Cuviosul Gherontie, un model dincolo de tiparele credinţei de azi

În genunchi şi cu mâinile ridicate la rugăciune

Despre Cuviosul Gherontie cu greu se pot aşterne pe hârtie cuvinte care să-l definească, în primul rând din pricina faptului că nu se încadra în nicio formă de tipar omenesc. Deşi am avut binecuvântarea de a petrece mult timp în prezenţa Cuviosului, îmi este mai greu să găsesc întâmplări individuale care să fie de folos a fi împărtăşite, fapt pentru care prefer să vorbesc despre anumite imagini mai generale legate de această persoană cu totul deosebită, imagini care mi-au rămas puternic întipărite şi după care încerc să-mi călăuzesc viaţa pe cât de mult posibil.

În primul rând, când mă gândesc la Cuviosul Gherontie, îmi vine în minte imaginea sa aşezat în genunchi şi cu mâinile ridicate la rugăciune. Smerenia şi pocăinţa cu care îşi însoţea rugăciunile sunt greu de redat în cuvinte. Obişnuia să facă metanii, închinându-se până la pământ şi lovind cu fruntea podeaua, însoţite de rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, ticălosul, spurcatul, curvarul, beţivul, puţin-credinciosul, nemilostivul; şi vezi, Doamne, dacă sunt pe o calea rea, şi du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”. Mă întreb şi acum: câtă smerenie trebuie să fi avut în suflet ca, la nivelul său de vieţuire duhovnicească, să se mai pună problema că ar putea fi pe o cale greşită şi să ceară de la Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea dreaptă!

Metaniile făcute noaptea

Ţin minte nenumăratele nopţi în care se întâmpla să mă trezesc, când toţi din casă dormeau, şi să aud cum răsunau metaniile făcute de Cuviosul Gherontie cu fruntea până la pământ, deşi camera sa era cu două etaje mai jos.

Mai ţin minte cum, într-un pelerinaj, am ajuns seara târziu pentru a înnopta la mănăstirea de la Orşova, unde Cuviosul le-a convins pe maici să îl servească cu vin, motivându-şi cererea „pentru bătături, dragă”, iar maicile au fost peste măsură de darnice cu servirea sa. La ora 12 noaptea, când am fost cazaţi într-un dormitor comun, răpuşi de oboseala drumului, am adormit cu toţii de îndată, în frunte cu Cuviosul, care de fapt adormise înainte de a-l aşeza noi în pat. Numai că, după 30 minute, spre deosebire de noi ceilalţi, Cuviosul era ridicat la rugăciune, făcând metanii neîntrerupte.

„Delicatesele” Cuviosului

Despre felul cum se nevoia pot să spun că, cel mai adesea, în special în posturi, mânca doar seara, fie foarte puţină mâncare uscată, fie diferite „delicatese” preparate doar de el. Pentru prepararea acestora obişnuia să strângă în fiecare zi din bucătărie mâncărurile pe care nu le mai doreau ceilalţi, indiferent că erau dulci, sărate, iuţi sau acre, apoi le amesteca toate într-un castron (pe care îţi era adesea greu şi să îl priveşti), din care „se înfrupta” câte puţin înainte de somn.

Energia Cuviosului

Din punct de vedere fizic, în spatele hainelor largi, se ascundea un trup despre care se poate spune la propriu că era doar „piele şi os”: burta care parcă era lipită de spate, coastele care se puteau număra bucată cu bucată, muşchii aproape inexistenţi la mâini şi la picioare.

Cu toate acestea, avea o energie, o rezistenţă şi o putere care erau ieşite din comun, în special pentru vârsta sa de 80 de ani. Cred că în acelaşi pelerinaj despre care am menţionat mai sus, după o noapte întreagă de mers cu maşina, am ajuns în Sfântul Munte, unde, pe o căldură de prânz dogoritoare, am urcat treptele de la nivelul mării până deasupra schitului Sfânta Ana. Cuviosul a fost singurul din grup care, spre surprinderea tuturor, a refuzat să mănânce şi să bea până când, la un moment dat după prânz, am ajuns la o chilie unde un părinte i-a oferit o bucată de anafură.

Cu altă ocazie, a urcat pe jos până pe vârful Athon, cel mai înalt vârf al Sfântului Munte (2033 m), deşi avea lichid (o pungă de apă) la unul dintre genunchi. Pe lângă acestea, mai ţin să menţionez despre scalpul Cuviosului pe care, cu o atingere de mână, se puteau simţi numeroase cucuie şi umflături, semne ale suferinţelor din perioada de prigoană comunistă.

Lupta Cuviosului cu vrăjmaşul

Din vorbele auzite personal de la Cuviosul Gherontie, pot relata următoarele legat de nivelul de luptă duhovnicească pe care acesta o ducea: rugăciunile pe care le spuneam împreună, parţial erau rostite cu propriile sale cuvinte şi parţial erau din cărţi de rugăciuni.
Se întâmpla uneori ca atunci când spunea cuvinte din cărţile de rugăciuni, pe care le ştia pe de rost, să se bâlbâie, în sensul că repeta de foarte multe ori acelaşi cuvânt, fără a putea trece la următorul. În momentele acelea se oprea, îşi întorcea puţin capul şi grăia celor de faţă: „Spune tu mai departe, că pe mine mă tot îngână, ucigă-l Sfânta Cruce!”. N-aş putea spune dacă într-adevăr îl îngâna vrăjmaşul ori dorea să ne implicăm mai activ la rugăciune.

Alteori, povestea cum nu a fost lăsat noaptea să se roage, spunându-ne că a fost inclusiv zgâriat pe partea din spate a gâtului. Se referea, bineînţeles, la lupta pe care o ducea cu puterile întunecate.

Pedagogia Cuviosului

Avea o pedagogie cu fiecare persoană în parte, iar această pedagogie cel mai adesea nu putea fi înţeleasă de cei din jur decât cu multă trudă şi răbdare.
Părea că are o plăcere sadică de a-i răni pe ceilalţi în cele mai adânci sensibilităţi ale fiecăruia, de a roti cuţitul şi a pune sare în rănile cele mai dureroase. Şi aceasta de multe ori în public, de faţă cu cât mai multe persoane. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că, de cele mai multe ori, aceste aparente răutăţi aveau un scop pur curativ, că era un mod de a scoate la lumină spre o dureroasă vindecare sensibilităţi sufleteşti pe care adesea nici persoana în cauză nu şi le conştientiza deplin.

Moartea „ai sfântă”

Mi-a mai rămas întipărit în minte felul absolut firesc în care se raporta la moarte. Vorbea mereu de moartea „ai sfântă”, despre care spunea că este cel mai important lucru. De asemenea, nu arunca inutil vorbe de optimism iluzoriu: era sunat de multe persoane din toată ţara pentru a i se cere rugăciunile spre tămăduirea de diferite boli, însă nu de puţine ori l-am auzit răspunzând doar cu îndemnul că important este să ne prindă moartea „ai sfântă”.

În final, ţin să menţionez că la înmormântarea Cuviosului Gherontie a fost momentul în care am conştientizat cu adevărat motivul pentru care Biserica a rânduit ca sfinţii să fie pomeniţi în ziua trecerii lor la cele veşnice şi nu în altă zi din viaţa lor. Ajungând la Mănăstirea Tismana în ajunul zilei de îngropare, am trăit, alături de toate persoanele cu care am călătorit, o bucurie greu de explicat, o bucurie de sărbătoare, parcă paradoxală, deşi plecase de lângă noi cel care părea a fi o veşnicie pe pământ.
Atunci am înţeles puţin din moartea „ai sfântă” despre care ne tot povestea Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos.

Dan T.