Ori de câte ori zăboveşte în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, aşa cum îl alintam, instantaneu se naşte un gând puternic în mintea mea: era omul care, prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct şi fără ocolişuri, înspre pocăinţă. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta şi în sufletul celui care se afla în proximitatea sa.
Faptul că avea darul de a te aşeza, în mod clar şi convingător, în faţa propriilor păcate nu constituia un aspect ieşit din comun. Dimpotrivă, totul se consuma firesc, ceea ce devenea caracteristica intrinsecă a oricărei întâlniri cu acest colos al Duhului.
Cum era posibil acest lucru? Cuviosul Gherontie avea darul rugăciunii pentru toată lumea. Mai ales, pentru cei care l-au schingiuit în perioada comunistă (se ruga aşa: „Pomeneşte-i, Doamne, pe terorişti, comunişti, ateişti şi păgânişti!”).
Mi-a fost dat de nenumărate ori să-l aud, atunci când se ruga, că rugăciunea lui era completă, sau cum spune Părintele Sofronie „era pentru toată lumea”. Nu cred că greşesc dacă spun că îl regăsesc plenar pe Cuviosul Gherontie în cuvintele Arhimandritului Sofronie despre Sfântul Siluan: „Ani îndelungaţi viaţa Stareţului a fost rugăciune pentru lume; şi, într-un chip de necunoscut nouă, harul lui Dumnezeu îl încunoştiinţa că, atâta vreme cât va fi în lume o astfel de dragoste şi rugăciune, lumea se va păzi de către Dumnezeu, dar, când iubirea pentru vrăjmaşi va dispărea cu totul de pe faţa pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.” (Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Editura Accent Print, 2013, p. 240).
Fără a mă hazarda în a spune vorbe mari despre un om care aveai certitudinea că este un gigant al Duhului, am convingerea că, pentru acest dar al rugăciunii pentru întreaga lume, Dumnezeu l-a hărăzit pe Cuviosul Gherontie cu harisma înainte-vederii. Dacă aş încerca să descriu această realitate din câteva experienţe, la care eu însumi am fost martor, cred că aş păcătui prin faptul că destram taina. Cuviosul Gherontie nu are nevoie să i se confecţioneze imaginea unui mare văzător al Duhului, pentru că el însuşi era un mare trăitor al vieţii în Hristos. Nu este nevoie să fie preaslăvit de oameni. Sunt convins că Hristos îl va preaslăvi mai minunat decât ne străduim noi oamenii, care îl iubim aşa de mult.
Ceea ce pot spune cu tărie e că îmi este dor de nebunul pentru Hristos, Gherontie, de naturaleţea cu care îmi vorbea, de serile liniştite şi pline de har pe care le petrecea în chilia mea de la Alba Iulia, de faptul că punea mâna pe Dilema veche sau revista Idei în dialog şi mă punea să îi explic cele mai complicate neologisme, de faptul că mă întreba ce fac cu atâtea cărţi şi că „ar fi mai bine să le vând, că aş face mulţi bani”, de faptul că mă întreba despre lucruri şi situaţii care mă priveau, în mod particular, fără să fi avut vreo discuţie prealabilă în acest sens, de faptul că îmi amintea, aproape obsesiv, că „Ilie este mult mai mare decât Ignatie”, de faptul că zădărnicea orice fel de urzeală perfidă şi ascunsă a păcatului, de faptul că se tundea întotdeauna singur şi stătea cu orele în faţa oglinzii, ca să iasă mai ciufulit decât a intrat (aviz subliminal pentru cei care stau multe ore în faţa oglinzii), de faptul că îmi închidea toate cărţile când eram în şantier de cercetare, de faptul că, dacă te apropiai de el ca de un oracol, te direcţiona în altă parte şi te ignora cu desăvârşire, de faptul că, oriunde ar fi fost, el săvârşea negreşit slujba Vecerniei, de faptul că rugăciunea făcea parte constitutivă din viaţa sa şi de faptul că era un nebun autentic pentru Hristos.
Doamne, odihneşte-l cu drepţii pe robul Tău, pe frumosul şi glumeţul nebun pentru Hristos, Gherontie!
Părintele Episcop Ignatie al Huşilor
