Acum cinci ani, într-un scurt articol publicat într-unul dintre volumele dedicate Cuviosului Gherontie, mi-am exprimat admirația față de acest bătrânel poznaș, îndeosebi față de modul său de viață; nu l-am văzut să pună vreun preț pe cum dădea în ochii lumii. De atunci încoace, s-au înmulțit necontenit mărturiile celor care au știut să-l privească mai atent, dincolo de aparențe, văzând la el multe virtuți, dar în mod special simplitatea ca mod de viață.
La scurt timp după ce am scris acel articol, Cuviosul s-a apropiat de mine și de familia mea, așa pe nesimțite și cât se poate de discret. Mai întâi, printr-un desen dintre cele care ne-au rămas de la el, iar apoi printr-un ajutor concret, aproape palpabil, într-un moment important al vieții noastre de familie. Sincer să fiu, nici nu știu prea bine cum s-a întâmplat; știu doar că lucrurile au mers în direcția pe care ne-am dorit-o, fără nicio împotrivire și fără nicio piedică. Nici n-am așteptat mai mult din partea lui pentru ca să fim încredințați că lucra în folosul nostru. Știm că acesta e modul lui Dumnezeu de a lucra în viața noastră, în favoarea noastră, respectându-ne, în același timp, libertatea. Altfel, sunt sigur că ne-ar fi dat un semn – cum i-a dat odinioară profetului păgân Valaam, printr-o asină (a se vedea textul din Numerele 22, 23-34) – că nu suntem pe drumul cel bun și că voia noastră nu e și voia Lui. Într-un timp foarte scurt, Dumnezeu ne-a împlinit o dorință pe care nici n-am îndrăznit să ne-o punem înainte, pentru că n-o credeam posibilă sau realizabilă, iar ceva îmi spune că la această realizare a contribuit și Cuviosul. Asta mă face să cred că el, nu doar că vine în ajutor atunci când e chemat, dar o face și foarte repede, fiind grabnic ajutător.
Prin urmare, ceea ce știu acum despre Cuviosul Gherontie e mai mult decât ceea ce știam acum 10-15 ani, când îl priveam circumspect, distant și reținut, dar și cu gândul nemărturisit că poznașul acesta chiar nu merită să fie luat în seamă și că, implicit, n-ai ce învăța de la el. Mai mult, am întâlnit oameni a căror probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, dar care se îndoiesc de virtuțile acestui bătrânel, judecându-l în mod firesc, după aparențe, uitând îndemnul Sfântului Pavel care afirmă că „lucrurile lui Dumnezeu se judecă duhovnicește” (1 Corinteni 2, 14).
Știu din Sfintele Scripturi că Dumnezeu a lucrat adesea cu instrumente slabe și sărace; știu că El „le-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să-i rușineze pe cei înțelepți [și deștepți]”; știu că El le preferă pe cele de neam de jos și pe cele nebăgate în seamă de oameni, ca să le facă de rușine pe cele tari” (1 Corinteni 1, 27-28), însă când Domnul îmi oferă o „exemplificare” a acestui fapt și când vrea să-mi demonstreze „pe viu” ceea ce știu și aprob la nivel teoretic, parcă nu-mi vine să cred…
Dar, oare, ce mai știam la nivel teoretic și Dumnezeu mi-a confirmat, aducându-l mai aproape pe Cuviosul Gherontie? Știam, de pildă, că Dumnezeu Se descoperă pe Sine pe infinite căi și că o face, în mod cert, prin aleșii Săi. Știu, spre exemplu, că în fiecare dintre cele nouă Fericiri (din Matei 5, 1-12) e cuprinsă identitatea lui Hristos și că în ele Domnul nu face altceva decât să Se descrie pe Sine: El e sărac cu duhul, smerindu-Se pe Sine și chip de rob luând (Filipeni 2, 7-8); El e persoana vulnerabilă care plânge; El e blând și smerit cu inima (Matei 11, 29); Lui Îi este foame și sete de dreptate (Ioan 4, 34), adică de a împlini voia lui Dumnezeu (Ioan 6, 38); El e îndelung-răbdător și mult-milostiv (Ieșirea 34, 6); El e curat cu inima (Ioan 8, 46); El e „Domn al păcii” (Isaia 9, 5), făcător și aducător de pace (Ioan 14, 27); El e prigonit sau persecutat și, în cele din urmă, ucis.
Și pentru că Fericirile Îl descriu în mod desăvârșit pe Hristos ele devin, în același timp, și o descriere perfectă a ucenicului Său din toate timpurile. Viața creștină nu înseamnă un Iisus care ne indică ceva, ci e Iisus Hristos care e sau înseamnă ceva concret pentru noi – modelul desăvârșit – și, tocmai din acest motiv, El ne cere să învățăm de la El (Matei 11, 29) sau, mai corect spus, ne cere să-L lăsăm pe El să ia chip în noi (Galateni 4, 19).
Sfinții Părinți, trăind învățătura lui Hristos, au încercat să ne ajute s-o înțelegem și noi. În ceea ce privește „sărăcia cu duhul”, dicționarul oferă o definiție interesantă „săracului cu duhul”, spunându-ne că e „omul lipsit de inteligență și de spirit”, omul limitat și mărginit, adică omul la care inteligența și rațiunea sunt prezente într-un procent foarte redus. Această definiție este foarte reductivă, deoarece îl restrânge drastic pe om, care nu e numai rațiune sau minte, ci e și simțire (sentiment și voință). Părinții Bisericii, repet, au încercat să ne învețe, trăind-o ei înșiși, „sărăcia cu duhul”. Nu știu sigur dacă această virtute se învață citind o definiție… Mai degrabă „o privești” sau „o vezi” la oamenii lui Dumnezeu (Evrei 13, 7), iar la bătrânul Gherontie o puteai vedea.
Dar, oare, la ce se referă această virtute? Ce înseamnă a fi „sărac cu duhul”? „Sărac cu duhul” e omul care a încetat să se mai încreadă în el însuși și care s-a predat pe sine întreg lui Dumnezeu, iar asta nu este deloc o treabă ușoară; cel care crede că-i ușor să faci asta, se înșală amarnic! Asta este, de fapt, „lepădarea de sine” pe care Hristos o cere ucenicilor Lui (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23). Este pur și simplu inuman sau neomenesc, pentru că mai degrabă poți să-ți dai viața de o mie de ori, decât să te lepezi de tine (măcar) o singură dată!
Mântuitorul Hristos este modelul suprem al lepădării de sine. Gândiți-vă la momentul ispitirii Sale în pustie (Matei 4, 1-11): era la capătul unui post aspru de 40 de zile și 40 de nopți, timp în care n-a mâncat și n-a băut nimic (Luca 4, 2); ar fi putut preface pietrele în pâine, așa cum a prefăcut apa în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 9), dar n-a făcut-o! El nu avea unde să-Și plece capul (Luca 9, 58), deși ca Rege sau ca Împărat (Luca 19, 38; Ioan 1, 49) putea să dispună de un palat, dar n-a avut așa ceva, iar când era pe cruce ar fi putut să Se coboare de pe ea, dar n-a făcut-o, deși, în batjocură, hulitorii și defăimătorii I-au propus acest lucru (Matei 27, 40; 42). Prin urmare, „sărac cu duhul” e omul smerit – care înseamnă mai mult decât modest –, omul care s-a predat pe sine în chip total lui Dumnezeu. Și dacă n-am fost suficient de clar în a spune ce înseamnă „sărăcia cu duhul” și cine e „sărac cu duhul”, am să vă fac o exemplificare.
Să ne gândim la un prunc nou-născut; un copil nou-născut se află cu totul la mila mamei sale; e pe de-a-ntregul „predat” unei alte ființe (mamei, în acest caz); dacă mama sa îi dă de mâncare, el mănâncă, însă dacă mama sa nu-i dă de mâncare copilul moare; el nu-și poate satisface singur nevoia vitală, ci e satisfăcută de ființa care-i poartă de grijă. Oamenii care l-au cunoscut pe Cuviosul Gherontie mai bine știu că el se afla mai mereu pe drumuri, neavând – asemenea monahilor închinoviați – un loc permanent de petrecere; el nici măcar nu purta haina monahală. Devenim „săraci cu duhul”, asemenea Cuviosului, atunci când înțelegem că lucrurile esențiale ale vieții nu depind de noi, ci depind de Dumnezeu Care a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5). Lucrul cel mai important al vieții noastre – esențialul – îl primim de Sus, de la Dumnezeu. Săracii cu duhul sunt cei care, luându-și privirile de pe ei înșiși, și-au pus în întregime încrederea în Dumnezeu. Una din roadele sărăciei cu duhul este pacea sufletească pe care ți-o dă abandonul total în mâinile lui Dumnezeu. Când i-a trimis în misiune de probă, Iisus le-a poruncit ucenicilor Săi „să nu ia cu ei nimic pe cale […] nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare” (Matei 10, 9-10; Marcu 6, 8; Luca 9, 3; 10, 4). Iată condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cel care-L urmează pe Domnul și care vestește cuvântul Evangheliei Sale. Cuviosul Gherontie a înțeles asta, traducând totul în încredere deplină în Providența divină. În timpul scurt în care l-am avut aproape, nu l-am văzut niciodată preocupat sau îngrijorat de ceva, căci contrariul încrederii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu sunt preocupările, neliniștile și îngrijorările. Săracii cu duhul locuiesc deplin prezentul și o fac cu încredere și cu pace sufletească. Cuviosul Gherontie a arătat, celor care au vrut să vadă, ce înseamnă încrederea în Dumnezeu și-n purtarea Lui de grijă, iar asta e o lecție pe care trebuie s-o învățăm mereu, în fiecare zi, clipă de clipă.
Acestea sunt gândurile mele legate de acest bătrânel „atât de simplu, după vorbă, după port”, gânduri pe care le-am încredințat slovei, ca să-mi amintesc mereu de ceea ce el a însemnat pentru noi. Există oameni, lucruri și întâmplări în viața noastră care, poate, numai pentru noi au valoare și înseamnă ceva și care altora nu le spun nimic… Eu sunt încredințat că acest om a venit în viața noastră cu un scop anume: să ne învețe că ne putem încrede deplin și total în Dumnezeu și simplitatea ca mod de viață.
Desenul acela neîndemânatic izvodit de mâinile sale – și care pare să reprezinte o biserică – are o taină de foarte puțini știută: dacă faci câțiva pași în spate și-ți mijești ochii, poți întrezări în acea „mâzgălitură” chipul său. Dacă harul Duhului i-a condus mâinile și creionul, atunci acel desen ar putea fi considerat o operă inspirată în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă a făcut-o intenționat și conștient, atunci a știut bine să se „ascundă” și să fie cât se poate de discret, așa cum i-a fost întreaga viață, cunoscută în chip desăvârșit doar de Cel de Sus. Oricum ar fi, Cuviosul a devenit, pentru totdeauna, casnicul nostru, membru al familiei noastre.
Pr. conf. univ. dr. Alexandru Moldovan,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
