Există la tinereţe, mai mult ca oricând, o fascinaţie sănătoasă de a pune mâna pe Dumnezeu, de a-L întâlni aievea, de a-L simţi, de a-L vedea, de a-L cunoaşte. Reflectă întru totul dorinţa şi buna îndrăznire specifice vârstei de a face lucrurile bine, în forma lor maximală, fără rabat, aproape idealist şi totuşi neizolat de realitate. Tânărul vrea să cucerească lumea, înţelegând-o prin îmblânzire şi intuindu-o prin semnificaţii personale. Dar vrea să-L cucerească şi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, prin experienţă nemijlocită. Însă, dincolo de efortul său, nu reuşeşte de unul singur. Şi când, deznădăjduit, pare să dea un pas înapoi, Dumnezeu îi trimite semne, conducându-l către ceea ce căuta cu ardoare – esenţialul vieţii: să-L cunoască pe Dumnezeu.
În seminar fiind, căutător, însă nu mai puţin şi pribeag printr-ale teologiei, prin viaţă şi prin lume, te trezeai faţă în faţă cu interogaţii grele ce urmau să-ţi determine orientarea şi întreaga existenţă. Toată ziua se vorbea despre Dumnezeu şi El părea să fie pretutindeni, însă nu foarte evident în inima ta. Să sari de la pământ la Cer ai fi vrut, dar nu puteai, distanţa nu era omenească. Să cauţi explicaţii şi înţelegeri pe măsură, nici acestea nu îţi erau foarte la îndemână. Să întrebi pretutindeni şi la nesfârşit, asta putea fi o soluţie, dar nu obligatoriu rapidă şi foarte sigură. Să îţi negi căutările şi să te ocupi cu ceva „mai serios”, mai din lume, mai de jos. Asta părea cea mai imediată, dar totuşi cea mai puţin mulţumitoare soluţie de durată.
Şi în această atmosferă la limită, Dumnezeu trimite semne. Semnele sunt purtătoare nu doar de semnificaţie, ci şi de viaţă. Vestitoare şi garanţii ale unei realităţi ce vine de dincolo, adiind şi mângâind cu delicateţe. Semn pentru tinereţea mea, deşi cuminte, totuşi nu mai puţin neliniştită, a fost întâlnirea cu Gherontie, „Cuviosul”, aşa cum era cunoscut în curtea Catedralei din Alba Iulia. Îl vedeai venind de nicăieri, cu prezenţa sa „exotică”, liberă faţă de cutumele sociale îmbâcsite de formalism, şi totuşi nu lipsită de delicateţe şi discreţie. Intra în catedrală, parcă furişându-se şi se aşeza în partea dreaptă, în faţa icoanei Maicii Domnului în braţele Sfintei Ana. Acolo, învăluit în semiîntuneric, se ruga pentru unii, pentru alţii, pentru lume. Cu mâinile ridicate şi cu stihuri repetate. Părul alb şi faţa luminoasă mă făceau să-l compar cu Moş Gheorghe Lazăr, aşa cum îl cunoscusem din imagini. Oamenii lui Dumnezeu se aseamănă între ei şi nu doar în structura lor lăuntrică, ci chiar în înfăţişarea exterioară. Când îl vedeam, acompaniat de unele lucruri pe care le auzisem despre el, mă prindea un soi de fior, o teamă solemnă, însoţite de un sentiment de fascinaţie evlavioasă. Îl priveam îndelung, chiar pe ascuns, dorindu-mi să ajung să-l cunosc de aproape. Prezenţa sa era surprinzătoare, deloc facilă. Dar te cuprindea, te învăluia şi, cel mai important, te conducea dincolo de logica lumii în spaţiul credinţei, ca poartă înspre Împărăţia râvnită. La slujbe sau după slujbe se ruga, ba rostind cuvintele, ba cântându-le, într-un strigăt prelungit, cuprinzând lumea cu braţele sale. Iar zâmbetul pe care-l arăta discret mă făcea să cred că vedea mai mult decât noi şi mult mai departe.
Ştiam atât de puţine lucruri despre biografia acestui om. De fapt, până de curând, informaţiile despre itinerariul său lipseau aproape complet. Nici nu păreau să conteze atunci, de vreme ce mă bucuram de prezenţa lui vie. Îmi doream să îl cunosc înde-aproape. Lucrul acesta mi-a fost mijlocit de unul dintre colegii de seminar, Cristian (Sibişan), care se ocupa de curtea Catedralei.
Nu îmi aduc aminte detalii legate de prima întâlnire, însă două momente pe care le-am petrecut împreună cu Gherontie şi Cristian sunt foarte vii în mintea mea. Primul se leagă de o rugăciune prelungită aproape o oră în eclesiarhie, unde obişnuia să fie găzduit. Ne rugam Maicii Domnului cu imnul „Cuvine-se cu adevărat”, toţi trei cu mâinile ridicate, cerându-i însoţirea. Era o lecţie de cum să te rogi. În mod normal, o astfel de rugăciune ne lua poate vreo trei minute, chiar şi cântată. Atunci, în mai bine de 45 de minute, nici măcar nu am ajuns la final. Drumul era lung – de la gură, la minte şi apoi la inimă. La el cred că fusese parcurs repede. Noi, însă, aveam nevoie de mai mult. Textul devenea rugăciune, cuvântul devenea purtător de Duh. În acea seară am fost tare bucuros. Nu înţelegeam bine de ce, poate doar puţin intuiam. Această primă experienţă ni-l descoperea pe Cuviosul Gherontie în starea lui „cuminte”.
Cea de-a doua situaţie pe care o să o evoc acum îl surprinde în forma lui „surprinzătoare” pe care o lăsa să se ivească mereu. Îmi amintesc că, tot împreună cu Cristian, am pus la cale o vizită în cămin. Drumul de la Catedrală la Seminar a fost o întreagă aventură. Alerga, dansa, cânta, îmbrăţişa, glumea sau zâmbea. Şi nu doar cu noi, ci cu oricine îi ieşea în cale. Pătrunzând în grupul unor fete, care se plimbau pe stradă, ne spunea nouă vorbe de şagă: „Ţi-ar fi bună mie”. Era un „trubadur” al Duhului în acţiune, mai mult neînţeles de cei din cale, dar şi de noi. Reacţia noastră era amestecată – ba zâmbeam, ba ne fâstâceam, sau ne simţeam importanţi. De acum aveam conştiinţa, fie şi ea destul de copilărească, că eram companionii unui sfânt, chiar şi non-conformist. Ce s-a întâmplat în cămin nu îmi amintesc, însă mi-a rămas în minte acel timp „mare”, în care m-am simţit un privilegiat, un răsfăţat al lui Dumnezeu.
Mai adaug un lucru important. Când te întâlneşti cu un om al lui Dumnezeu, îţi doreşti un cuvânt nemijlocit pentru tine, duhovnicesc, tainic şi profetic. L-am primit şi eu, dar fără să-i intuiesc sensul. Nici atunci, precum nici acum: „Valentine, Valentine, ce zic munţii despre tine!” L-am luat aşa cum mi l-a dat, ca pe un dar personal. Nu l-am supus analizei, ci l-am adăpostit în adâncul simţirilor mele. Cuvântul a fost însoţit şi de un dar – cum iubea aşa de tare Împărăţia, mi-a oferit un desen viu colorat reprezentând „Cetatea din ceruri”, cu valoare revelatorie a vioiciunii şi a bucuriei specifice, pe care el însuşi le simţea şi le oferea celor din jur.
În partea finală voi spicui câte ceva şi din biografia sa, care să contureze povestea de până acum. Cuviosul Gherontie se naşte în ziua de 4 noiembrie 1934 în satul Viscri, Ţara Făgăraşului. Primeşte numele George, dar i se spune Gheorghe sau Gheorghiţă. Printre rânduri, în cuvintele sale, se putea citi evlavia deosebită faţă de mama sa, Elena. A mai avut doi fraţi, Ioan şi Rafila. Căutarea sa monahală este susţinută de unchiul său, Părintele Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu, apoi eclesiarh al Catedralei din Buzău.
Râvna pentru o viaţa ascetică a fost o coordonată prezentă în viaţa sa încă din adolescenţă, cu precădere postul şi rugăciunea, care l-au însoţit toată viaţa. Mergea mereu atât la Mănăstirea Ciolanu, cât şi la Buzău. După moartea unchiului său, în anul 1956, timp de trei ani, viaţa sa a însemnat o succesiune de vieţuire în mănăstire cu cea de muncă la câmp pentru susţinerea familiei. După decretul nefast din anul 1959 împotriva călugărilor, Cuviosul Gherontie a fost pus în închisoare. Forma de „nebunie în Hristos”, şi-a asumat-o aici, de pe urma unei arătări a Fecioarei Maria, confirmându-l în această chemare specială. Acest moment a fost succedat de diverse internări în spitale de psihiatrie, comandate de regim, potrivit modelului vremii.
„Nebunia” sa însemna un protest faţă de lume, în varianta ei seculară, şi, în consecinţă, opţiunea lui vădită pentru Împărăţie. Dintr-o cetate în alta, de la o casă la altă, de la unii la alţii, se preumbla şi se oprea acolo unde era primit. De la Alba Iulia la Craiova, de acolo la Satu Mare, la Iaşi sau la Deva, sau în multe alte oraşe, mănăstiri sau case binevoitoare. Printre vorbele sale încurcate, în duh de rugăciune, puteai simţi cuvânt viu, mântuitor, atunci când te aşteptai cel mai puţin. Aşa l-am întâlnit şi eu în diverse rânduri.
Pleacă în eternitate în oraşul naşterii Domnului, la Betleem, în ziua de 13 octombrie 2018 şi va fi înmormântat o săptămână mai târziu lângă fereastra altarului Mănăstirii Tismana, pe care o cercetase în dese rânduri, prohodit de un sobor mare de preoţi. La o zi după înmormântarea sa, pe 22 octombrie, întorcându-mă spre Cluj de la Craiova, am poposit la mormântul său, rememorând întâlnirile pe care le-am avut. Era pace multă acolo, dar în sufletul meu se aşternuse şi un uşor regret, mi se părea că toate întâlnirile rămăseseră neterminate. Iar în urechi îl auzeam spunându-mi: „Asta se ştie pe de rost…”.
† BENEDICT BISTRIŢEANUL
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Felacului şi Clujului
