Mănăstirea Vatopedu îşi prăznuia unul dintre hramuri. Era multă lume, iar printre oameni se afla chiar şi un ministru. Cuviosul s-a aşezat într-un loc rezervat oficialităţilor, în biserica mare. Au trimis pe cineva să îl scoată din scaun. A ajuns la el, i-a explicat în limba greacă să se mute de acolo, iar Cuviosul ca răspuns i-a zâmbit, i-a întins mâna şi i-a scuturat-o până s-a săturat acea persoană şi a plecat de acolo.
Într-un alt pelerinaj, am urcat pe Vârful Athon, iar la întoarcere am ajuns târziu şi obosiţi la Schitul Prodromu. Acolo mulţi călugări îl aveau la suflet pe Cuviosul. La masă era mâncare ca la mănăstire, mai austeră. Cuviosul a cerut puţin vin. I-au adus şi l-a topit repede. Apoi a cerut din nou, pe un ton duios: „Dragă, încă un pic de vin… pentru bătături!”. Atunci am râs, dar nu ştim noi ce însemna la Cuviosul cuvântul „bătături”. Părinţii i-au adus din nou, fără să îl judece.
Altă dată, veneam din Sfântul Munte şi făcusem drum întins. Era noapte, intrasem deja pe teritoriul României şi Cuviosul mi-a spus la un moment dat: „Dragă, eu acuma vreau să mă culc!”. Am oprit unde a zis, a deschis uşa maşinii şi am văzut că eram exact în faţa unui adăpost de staţie de autobuz, care avea o bancă. S-a întins acolo câteva minute, apoi a venit la maşină şi am plecat mai departe.
N.T.
