În toamna anului 2010, o maică m-a întrebat dacă pot să o însoţesc la Bucureşti, la spital. Nu mă puteam hotărî ce răspuns să îi dau, nu ştiam dacă sunt persoana potrivită pentru a face faţă unei astfel de provocări, într-un oraş aşa de mare. În faţa bucătăriei, Cuviosul stătea pe o băncuţă, parcă aşteptându-ne. L-am întrebat dacă să merg sau nu. S-a uitat la mine de parcă m-ar fi scanat şi mi-a spus să merg. Ulterior, mi-am dat seama că a văzut mult mai departe ce urma să fie. La toţi medicii la care a ajuns maica pentru problemele ei de sănătate, aveam să ajung şi eu pentru tratament sau intervenţii chirurgicale. Prin plecarea mea atunci la Bucureşti, însoţind-o pe maica, Cuviosul îmi netezise calea pentru încercarea prin care aveam să trec.
Când am derulat evenimentele din viaţa mea legate de Cuviosul, mi-am dat seama că, de fapt, cu 17 ani înainte îmi arătase printr-o formă a nebuniei pentru Hristos unde anume era sau urma să apară problema mea de sănătate.
monahia M.
