Am avut de trecut foarte multe încercări la serviciul unde lucrez acum, eu fiind medic la urgenţe, unde vin cele mai grave cazuri medicale şi unde vin foarte mulţi bolnavi zilnic.
Am vrut să renunţ în repetate rânduri, să mă mut în altă parte cu munca, dar de câte ori îi dădeam telefon Cuviosului să discut aceste probleme, primeam răspunsuri care mă îndemnau la răbdare, la schimbarea sufletului şi a vieţii mele: „Să faci ce n-ai mai făcut, pe nou!”. Dacă propuneam alt spital, alt serviciu, îmi spunea: „Acolo e moartea pentru tine, moartea, moartea!”, încât mă temeam să mai fac vreun pas. Sau când aveam nevoie de vreo susţinere, nu mai vedeam calea pe unde să merg la locul meu de muncă, îmi spunea: „Când voi veni la tine, să te găsesc tot acolo!” şi „Să faci milostenie!”. Eu munceam din greu, nu era personal medical şi de aceea munca era, dublă, triplă şi chiar mai mult, dar salariul era pentru o persoană. Deşi nu i-am spus niciodată Cuviosului despre câştigul meu şi că eram cam nemulţumită, el mă întreba adeseori: „Dar cât câştigi?”, „Dar ai de unde, să faci milostenie, să dai şi la săraci!”. El ştia la ce mă gândesc, dar mai ales ştia ceea ce va urma, deoarece la scurt timp s-au petrecut două fapte la locul meu de muncă. În primul rând, am fost numită într-o funcţie de conducere, ceea ce m-a ajutat foarte mult în munca mea, uşurându-mi anumite necazuri care simţeam că mă copleşesc. În al doilea rând, mi s-a mărit foarte mult salariul, de trei ori faţă de cât aveam până atunci, în condiţiile în care la serviciul soţului meu au fost foarte multe restructurări şi salarii diminuate. Şi soţul meu l-a întrebat adeseori, după aceasta, dacă să renunţe la locul lui de muncă, deoarece eu câştigam mai bine, iar la el erau alte încercări, dar niciodată nu şi-a dat acordul. Mereu l-a susţinut să continue aşa, pentru smerenia şi folosul sufletului său. Iar mie, de câte ori vorbeam cu Cuviosul, simţeam cum îmi cresc aripi şi prind puteri noi să continui în activitatea de îngrijire a bolnavilor, văzând cu ochii mei cum se rezolvă cu bine toate cazurile grave, iar mulţimea de bolnavi cum pleacă mulţumită, ori la casele lor, ori la alte locuri din spitale, să îşi continue tratamentul.
Odată am încercat şi chiar am reuşit să iau într-un duh de superficialitate meseria mea şi mă îndepărtam tot mai mult de menirea cu care mă înzestrase Dumnezeu. Mă simţeam rău în suflet şi nu ştiam ce am, dar trăiam aşa, fără să conştientizez. Soţul meu a vorbit la telefon cu Cuviosul despre profesia mea, iar dânsul i-a spus: „Te rog frumos, spune-i soţiei tale să o lase mai uşor cu distracţia, te rog eu să îi spui!”. Eu eram în casă şi auzeam discuţia, am rămas perplexă, nu înţelegeam la ce se referă, deoarece eu tocmai făceam nişte cursuri de perfecţionare în meseria mea, deci consideram că mă preocupă mai mult decât înainte. De-abia după aproape un an am înţeles că eu gândeam lumeşte, că Dumnezeu cere de la mine altceva, smerenie şi abordare duhovnicească a muncii mele, ca să pot să continui cu bucurie şi să nu mă plâng de întâmplările ce le primesc zilnic. Eu vroiam să mă mut la Braşov, lângă băiat, la un spital de acolo, dar după ce mi-a zis Cuviosul că acolo „mă aşteaptă moartea”, m-am luptat să rămân unde sunt acum şi, cu adevărat, am văzut zilnic minuni în serviciul de urgenţe unde lucrez.
De aceea, dau slavă lui Dumnezeu. Şi soţul meu mă încurajează la această activitate, mulţumind amândoi Cuviosului pentru rugăciunile sale, mai ales acum, după ce a trecut la cele veşnice!
(D.D.M.)
