Aproape niciodată Cuviosul Gherontie nu mergea la cineva fără să-i ducă un cadou oricât de neînsemnat.
Dăruia cu mare bucurie, arăta întotdeauna că nu este legat de nimic material, că poate să facă milostenie sau cadou orice avea. Şi, totuşi, lucrul acesta era doar aparent, nu făcea nimic la întâmplare, avea întotdeauna un plan.
Am înţeles destul de repede faptul că, dacă atunci când venea la noi ne aducea bomboane, (odată ne-a adus cele mai bune bomboane fondante pe care le-am mâncat vreodată) urma o încercare. Ştia să-ţi aducă el o bucurie, mai întâi, ca să poţi să treci mai uşor necazul care urma să vină. Odată ne-a adus o sticlă de un litru, în care pe vremuri se vindea lapte, plină cu miere de albine. Ştiam deja că mierea o face cadou rar, înainte de o încercare mai mare. Am încercat să-l refuzăm elegant, dădea însă în aceste cazuri de înţeles că s-ar putea supăra dacă nu primim cadoul. Aşa a fost şi atunci… A doua zi am fost anunţaţi că a survenit un deces în familie, a murit bunica de la Turda…
În anii 2000-2004, cadourile sale favorite erau casetele audio, pe care le înregistra cu reportofonul primit milostenie de la maici după plecarea la Domnul a mitropolitului Nestor al Olteniei. Noi trebuia să avem permanent casete noi sau să sacrificăm o casetă deja înregistrată pentru a se înregistra Cuviosul cu sensibilele şi binecunoscutele sale cântări.
Era perioada în care ştiam în mare măsură unde se află, când şi încotro pleacă, cel mai adesea cu trenul. Casetele respective s-au dovedit foarte repede un adevărat balsam de suflet, în clipe de încercare. Erau pricesne sau alte cântări bisericeşti, aparent interpretate într-o cheie naivă. Cine avea însă răbdare să asculte câteva minute simţea puterea harului pe care-l transmiteau. S-au pierdut aproape toate, din nefericire…
După ce a început să picteze, în primăvara anului 2004, aceasta a devenit rucodelia sa, vreme de mai bine de 12 ani, devenind totodată şi darul cel mai des oferit celor care îl vizitau sau la care mergea. Deşi lucra aparent pe bandă rulantă la aceste picturi, al căror număr total a trecut probabil de 300-400, nu le oferea la întâmplare. Erau mai rare cazurile în care spunea: „Alege-ţi o pictură! Care-ţi convine?”.
L-am văzut o dată cum nu s-a mişcat de la masa de lucru 2-3 ore pentru a realiza o pictură care trebuia să ajungă la o persoană grav bolnavă. I-a dus chiar el pictura ca mângâiere şi i-a dat de înţeles că trebuie să se roage mult, fiindcă urmează să plece la Domnul. Ceea ce s-a şi întâmplat după 1-2 ani.
Cel mai mult, însă, se bucura când putea să ofere drept cadou cruci. Avea aproape permanent, în buzunar, la cămaşă, ori în plasă, diferite cruci, pe cât posibil din lemn şi sculptate, pe care, de asemenea, le oferea „ţintit”. Cine primea o cruce de la Cuviosul ştia că urmează o încercare sau că Dumnezeu o să-i dea o altă „cruce” de dus prin lume.
În situaţiile din categoria aceasta, nu o dată, după un timp venea şi mai aducea o cruce sau o schimba cu cea oferită anterior. Era modul în care dădea de înţeles că se încheiase o etapă din drumul vieţii persoanei respective… urma alta. Erau şi cazuri când îşi oferea, de bucurie şi de binecuvântare, chiar crucea de lemn pe care o purta la gât şi pe care o avea de cele mai multe ori la vedere, peste cămaşă sau peste pulover. Îşi găsea, însă, rapid, alta! De la cei care mergeau în pelerinaj, mai ales în Ţara Sfântă sau la Muntele Athos, aştepta sau chiar dădea un fel de comandă pentru „cruci sculptate”, evident din lemn.
Pr. Dorin şi Monica Opriş
