În urmă cu vreo zece ani, la binecuvântarea părintelui Vartolomeu de la Tismana, duhovnicul meu de vreo treizeci de ani, m-am atașat unui grup cu care dânsul mergea în pelerinaje. Așa se face că în câteva pelerinaje în Ţara Sfântă, la Athos, în Grecia, în Turcia sau în Moldova m-am aflat în preajma Cuviosului Gherontie.
Cuviosul atrăgea atenția oricărui nou venit prin spontaneitatea spuselor, prin „excentricitatea” îmbrăcăminţii – mai mereu camaşa îi atârna dezordonat pe dinafară – dar şi prin vioiciunea mișcărilor, prin ușurința cu care făcea metanii la vârsta dânsului. Barba albă, nu prea mare, glasul vioi, limpede, adesea „glumeț” îți arăta deîndată că te afli în preajma unui om bun. Nu am avut niciodată îndrăzneala să-l întreb ceva, poate şi pentru că alții care au făcut-o „şi-au cam luat-o” prin replici adesea tăioase. Orice cuvânt al dânsului era în jurul Domnului, al Maicii Preacurate şi al grijii pentru orice facem sau vorbim, „numai să nu fie păcat”. Atmosfera pe care o întreținea era deopotrivă de bună dispoziție, de comuniune sinceră, dar şi de o anume seriozitate.
Ne aflam la Schitul „Sfântul Andrei” din Athos şi așteptam cu toţii la o cafea să fim repartizați în camere. Atunci am auzit prima dată de la Cuviosul că văzuse „frumusețea frumuseților frumuseților frumuseților”, iar inflexiunile vocii sale ne arătau că nu era vorba mai întâi de o mulţime de frumuseți, ci de profunzimea unor frumuseți de nespus cu cuvinte omenești!
Pe unde am fost împreună cu dânsul, am observat că oriunde se afla avea o mare grijă să nu întârzie în a spune rugăciunile Vecerniei, lucru pe care îl săvârșea cu câțiva cunoscuți. Odată, aflându-ne în apropierea bisericii ridicate pe locul unde Domnul a înmulțit pâinile, la Tabgha, au trecut pe lângă noi câțiva nigerieni, femei şi bărbați, cu steagul lor în mână. Cuviosul s-a dus la ei, i-a îmbrățișat, s-au pupat, nigerienii erau în culmea fericirii, iar în această atmosferă de veselie toată lumea era fericită.
Altă dată, mergeam cu grupul, mai răsfirați, pe un bulevard din Istanbul. Era o vreme mai răcoroasă şi bătea vântul. Cineva din grup i-a cumpărat Cuviosului un flanel, cu care s-a îmbrăcat. Dar iată că după câțiva zeci de metri întâlnește un necăjit mai dezbrăcat şi Cuviosul se dezbracă de flanelul nou primit, îl îmbracă pe acel turc şi îl sărută.
Eram în aeroportul Otopeni la banda rulantă şi așteptam să-mi recuperez bagajele. Mă aflam în acel moment mai singur, la distanța de circa cinci-șase metri de alte persoane, când Cuviosul apare lângă mine. Ne-am aflat pentru câteva secunde numai noi, față în față, dar acele clipe tainice în care am înțeles cât de mult mă iubea Cuviosul, pe mine, în definitiv, un necunoscut, le voi păstra în inima mea cât voi trăi.
La sicriul Cuviosului
Am aflat că, pe când se afla la Bethleem, Cuviosul Gherontie a trecut la Domnul. A fost adus în ţară de cei care ani de zile au fost în prejma sa şi a fost dus la Mănăstirea Tismana, unde a fost înmormântat, la circa o săptămână de la deces. Cu ajutorul Domnului, m-am dus şi eu în ziua înmormântării, să îl conduc pe ultimul drum. Sicriul cu trupul Cuviosului se afla în pridvorul bisericii, în partea opusă mormântului Sfântului Nicodim. Era multă lume care aştepta la rând. Când m-am apropiat şi eu să mă închin, maica I., care se afla la capul Cuviosului şi care mă cunoștea, spune: „Cuvioase, a venit domnu’ Valentin! Hai să-i dăm un metanier!”. Şi maica I., fără nicio grijă, ridică mâna dreaptă a Cuviosului, o depărtează de corp, ia de pe mâna Cuviosului una din metaniile pe care le avea, după care îi aşează mânuța la loc, cu palma peste cealaltă palmă. Cuviosul cu ochii întredeschiși parcă ne privea.
A fost înmormântat. Pe mormântul său, de lângă Sfântul altar, străjuit de crucea pe care atât de mult a iubit-o, sunt mereu aranjamente florale şi bomboane, pe care Cuviosul le oferă celor ce se închină acolo. Cineva mi-a dăruit un manșon lucrat din lână, care a stat o vreme pe mormântul Cuviosului. L-am pus pe perna pe care pun capul şi mă ușurează de greutățile grijilor şi gândurilor de peste zi.
Bunul Dumnezeu să-i răsplătească dragostea şi nevoința de o viață cu „frumusețea frumuseților…”!
Col.(r) ing. Valentin Podaru,
Scoarţa, jud. Gorj
