Despre „Cuviosul” sau „nebunii pentru Hristos” nu există un început şi nu există sfârşit, ei sunt veşnic făcători de minuni, până la sfârşitul veacurilor. Dintr-un ocean de minuni, de câteva picături am avut şi eu parte.
Părinţii mei, în general, sunt bolnavi şi bătrâni. În anul 2016, am avut deosebita fericire de a-l avea pe Cuviosul în casa părintească de la Iaşi. Nu m-am gândit niciodată că mama mea se va opera la 70 de ani de hernie de disc, fiind acum bine, chiar foarte bine. Cuviosul a mângâiat-o pe spate şi i-a zis: „Ioai, dragă, dar te doare, te doare, aşa-i? Dar va fi bine, dragă!”, zâmbind şi luând-o în braţe. După trei luni, fără să ştiu, mama se operase. În ziua în care s-a operat, Cuviosul m-a sunat şi mi-a zis: „Dragă, se va vindeca! Nu-i nimic grav, dragă!”. Şi aşa a fost.
Tatălui, fiind cardiac, i-a pus mâna pe inimă şi i-a zis: „Tu, dragă, eşti zdravăn, dar aici bate cam repede, aşa-i?”. A zâmbit şi a făcut tot felul de ghiduşii apoi, ca să pot uita ce a spus, dar se pare că aducerea aminte a Cuviosului este inevitabilă.
Tot la Iaşi, la Cuvioasa Parascheva, în timpul Vecerniei, lume pe care n-am văzut-o în viaţa mea, venea la Cuviosul şi îi săruta amândouă mâinile. Iar de acolo, s-a dus la un băiat tânăr, acasă, a cărui mamă era bolnavă de cancer. Toată noaptea a stat lângă patul ei şi s-a rugat.
Şi poate câte minuni nu a mai făcut alături de mine fără să văd şi fără să aud în tot acest timp scurt pe care l-am petrecut alături de sfinţia sa.
M.A.
