Am auzit prima dată de Cuviosul Gherontie acum câţiva ani, când am primit primele două volume despre viaţa lui.
Trebuie să mărturisesc că, citind primul volum, de unele întâmplări m-am minunat, de altele m-am smintit, însă finalul cărții, care vorbește despre moartea şi înmormântarea lui, a fost hotărâtor pentru mine: Cuviosul a dus o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, iar Bunul Dumnezeu negreșit l-a rânduit în ceata sfinţilor. Cu acest simțământ am rămas în minte şi în inimă, iar timpul a trecut… până în acest an, când ne-am pricopsit cu o răceală, cum de mulţi ani nu am mai avut.
Prima oară s-au îmbolnăvit cei mici: penultimul (Petru) şi cel mic, care atunci avea aproape 11 luni. Petru s-a simţit foarte rău, însă bebeluşul, slavă lui Dumnezeu, a făcut o formă mai uşoară. După două zile de la primele lor simptome, beculeţele de avarie începeau încet, încet să se aprindă: atât şi eu, cât şi soţul începeam să ne simţim rău, iar Petru nu dădea semne că e spre bine.
După alte trei zile, situaţia era următoarea: bebele nu mai avea nimic, singura problemă cu el era că refuza orice mâncare, afară de laptele de la mine; Petru, sărăcuțul de el, începea să fie mai bine; soţul începea şi el să se pună pe picioare, iar eu nu eram nici bine, nici rău. Când simţeam că trebuie să stau în pat, când simțeam că pot să mă ridic… Aceasta până seara, când am început să fac febră.
Şi poate nici nu aş fi ştiut că am febră, căci, luându-mi temperatura cu termometrul pus la frunte, nu aveam, însă, punând copilaşul la alăptat, el refuza laptele. Ba mai mult, când încerca să sugă, îi venea să vomite. Atunci mi-a venit gândul să-mi iau temperatura la piept. Şi, lucru de altfel puţin ciudat pentru mine, doar acolo aveam peste 39°C.
Un lucru era clar: copilaşului îi era foame şi nu voia să mănânce decât lapte, iar eu nu puteam să-i dau. Primul gând a fost să iau un medicament, însă, citind în prospect că nu e recomandat femeilor care alăptează, am avut o reținere. Deşi era destul de târziu, soţul s-a gândit să meargă la o farmacie non-stop (cea mai apropiată de noi fiind la 50 km) să cumpere lapte praf. Dar, cum şansele să mănânce copilaşul lapte praf erau foarte mici, am zis că mai bine încerc să îmi scad eu temperatura. Într-o cameră era copilaşul plângând de foame, iar eu, pe hol, plimbându-mă cu comprese pe piept.
Şi cum mă plimbam eu aşa rugându-mă lui Dumnezeu să ne lumineze ce să facem, dau cu ochii de poza Cuviosului Gherontie, pe care am primit-o odată cu cărţile. Instant mi-am amintit de acei oameni care spuneau că ei au pus poza lui pe locul unde îi durea ceva şi se făceau bine. Am luat poza, mi-am pus-o pe piept şi am zis în gând: „Sfinte Gherontie, te rog, fie-ţi milă de pruncul acesta că-i este foame şi ajută-mă să-mi scadă temperatura!”. În momentul în care am terminat acest gând, un tremur şi un fior m-au cuprins din vârful capului până în tălpi. Atunci, aproape zburând, am ajuns în cameră să-mi iau temperatura, era 36 cu ceva; scăzuse instant. Problema era rezolvată.
Cam aşa ne-a ajutat pe noi Cuviosul Gherontie. Poate soluţii lumeşti am mai fi găsit la problema noastră, însă ce consider eu că ar trebui să ne rămână mereu în minte şi în inimă este că noi suntem datori să facem tot ceea ce omenește putem, iar ce nu mai putem, să-I încredințăm lui Dumnezeu să facă pentru noi. Căci El, din dragostea Lui nemărginită, ne ajută pe fiecare, după nevoia, cerința şi credința noastră, chiar dacă lucrurile pe care le cerem par câteodată mai mărunte.
Hristos a înviat!
Arh. Ioana Barşa,
Românești, jud. Timiş
