Cuviosul aduna banii pe care îi primea şi îi lăsa la diferite familii. Ştia exact câţi bani are, avea o evidenţă foarte riguroasă asupra lor, deşi nu lăsa deloc impresia aceasta.
Într-o zi, mă sună la telefon o doamnă la care avea lăsaţi nişte bani şi îmi spune că vrea să vorbească cu Cuviosul. O simţeam din ton că s-a întâmplat ceva rău, dar mă gândeam că e vreo problemă cu o boală sau altceva. Mi-a spus despre ce e vorba, că intrase cineva în casa lor şi furase banii Cuviosului. Nu ştia cum să-i spună asta şi se temea de răspunsul lui. Dânsul era la baie şi, deşi l-am chemat la telefon, întârzia să iasă. I-am spus doamnei să revină cu telefonul, dar ea insista că acum trebuie să vorbească cu el. Am insistat şi eu la Cuviosul şi, până la urmă, din baie, mi-a spus pe un ton sever să o întreb ce vrea. Am întredeschis uşa şi intermediam informaţia de la unul la celălalt: „Cuvioase, zice că a intrat cineva la ei în casă şi v-a furat banii!”. A început să râdă şi a zis: „Ce crede acela, că nu mai am alţi bani?! Acela care a furat nu ştie că ulciorul nu merge la apă de mai multe ori?”.
Cu privire la acei bani, nu a avut nicio reacţie de părere de rău. Îi plăcea să aibă bani, doar pentru a avea cu ce să facă milostenie.
Elena T.
