Ar fi putut fi o zi ca oricare alta… Dar așa cum numai o dată în an, pe locul unui mormânt de unde Lumina Învierii a răsărit, tot așa și clipa și ziua neștiută a plecării închide sensul existenței lumești și pământești…
Ar fi putut fi o zi ca oricare alta, însă de cu seară a început a reveni durerea aceea apăsătoare ca un pumn de piatră pe piept, respirarea având numai șansa unei gemute forțări de a mai fi, măcar încă o secundă. După mai multe zile de post generat de teama durerii și nu a trecerii, când nici apa nu mai avea șansa de a nu fi eliminată cu durerea amețelii profunde apăsate de respirările parcă pline de plumb, a venit momentul acela al salvării venite parcă prea târziu, cu un paramedic mereu cu pastile pentru prea multă mâncare, așteptând să iasă din tură…
Apoi agonia aceea a triajului lent și apăsat de gemetele tărgilor care umplu holurile în semiîntuneric… parcă mângâind cu obscurul său gemetele de dinaintea leșinurilor succesive ale tuturor celor care așteptam cuminți, dureros de cuminți, sau secunda care avea să vină sau liniștea eliberatoare de orice durere și inundarea cu Lumină… Un tânăr izolat sub ochii tuturor medicilor, asistentelor și ai unui medic pe care îl știa el, trecea prin sevraj, strigând la cine apuca el, când apuca… Se uită supărat la mine și strigă: „Pe ăsta de ce îl duceți la pat în spital?! Am și eu bani, pot da și eu două sute să îmi dați pat în spital!”. Asistenta care marca finalul agoniei și al drumului Golgotei noastre individuale s-a apropiat de el și i-a șoptit: „Omul ăla are cancer la pancreas și trebuie operat imediat, că nu mai trăiește!…”. Cred că numărul continuu de leșinuri și reveniri în durerea aceea nedefinibilă, dar înnebunibilă îmi provocase o hiperacuzitate marcantă, deoarece auzeam parcă și șoaptele aflate pe buzele minții tuturor celor care veneau în toate salvările către Spitalul Universitar… Timp de o săptămână am auzit „pe nenăscuții câini, pe nenăscuții oameni cum îi latră”…
Am ajuns într-un salon curat, cu un singur pat ocupat… Aveam o pijama de unică folosință și o durere definită parcă intracelular, eram galben maroniu și simțeam durerea trăgându-mă de mână ca să respirăm undeva pe balconul de la etajul al cincilea… Ca o nebunie liniștitoare părea căderea în gol direct în cap… Durea ca o plată finală înainte de plecare… Plângeam și mulțumeam Bunului că nu am încercat să zbor și că spălarea cu durere mă spăla mai abitir decât „spălarea cu pietre” și simțeam, cu perfuziile curgând, că sensul credinței este durerea care arde și lasă carnea și oasele precum și creierul curățate de toate… Durerea atroce făcea clipele să lucească a credință și iubire. „Mulțumescu-Ţi, Doamne!”, spuneam înainte să leșin. De fiecare dată. Apoi „Tatăl nostru”, „Împărate Ceresc”, „Preasfântă Născătoare” și apoi „Crezul”, și iar, și iar, și iar… Speram cu fiecare picătură din perfuzie că poate de data asta va fi gata. Visam cum va fi fără durerea aceea mântuitoare arzătoare…
Către miezul nopții a venit medicul acela cu mâinile purtate de Sfântul Luca al Crimeii și mi-a spus: „Eu nu aș mai sta până dimineață!”. I-am răspuns: „Eu nu aș mai sta cinci minute, cinci secunde, domnul Doctor! Haideți să scoatem durerea asta afară!”… A zâmbit și a spus: „Va veni o colegă să semnați niște hârtii necesare și mergem!”… I-am spus doctoriței venite că decât să mai trăiesc o oră cu acele dureri, mai bine îmi asum orice riscuri și plec dincolo în pace… Numai să înceapă o dată anestezia totală…
Am zâmbit când am ajuns pe masa de operație înconjurat de ochi de fete tinere, niște îngerași de suflete pasionate și visând la facerea de bine… Apoi durerea a plecat și totul în jur s-a învelit în lumina specificelor lumini focalizate… Nu mai era durere și nici lumea aceasta nu mai era… vedeam pe lângă mine forfota umbrelor mișcându-se lent… Știam că sunt fetele acelea şi doctorul acela care știa să se roage ca în Ortodoxia aia Sfântă… Nu mai aveau fețe, ci numai forme gri și albe în jurul meu… venea încet lumina și în plan îndepărtat bătea Lumina. Mi-am fixat ochii acolo și înaintea zidului întunericului de lumină lentă lumească, stăteau, de la stânga la dreapta, privind atent medicii și asistentele, trei Părinţi: Părintele Ioan Iovan, primul meu duhovnic, așa ca un Moș Crăciun, cu potirul în mână, zâmbind… lângă el micuț, cu mâinile adunate înaintea lui, zâmbind, Cuviosul Gherontie, mai mic și mai subțirel, iar așa plutind parcă pe aer și mai micuț, cu un coș mare pe cap, de aproape nu-i vedeam ochii, Sfântul Spiridon. Au stat, au vorbit între ei ceva ce eu nu auzeam, s-au privit pe rând unii pe alții, până când l-am auzit pe Sfântul Spiridon spunând: „Gata! Acum este bine! Eu mă duc!” și a plecat spre dreapta… Cuviosul a spus: „A trecut acum. Gata, cuvioșia ta!” … Și a ridicat capul către Părintele Ioan, către dreapta. Părintele a ridicat potirul și mi-a zâmbit așa cum numai el știa, trăgându-mi cu ochiul. Ca și cum ar fi dat noroc cu viață. Mi-au făcut amândoi cu mâna și zâmbind am întrezărit lumina, niște mâini care mi-au scos tubul din gât la reanimare și o față de femeie zâmbindu-mi… Era încă o pâclă pe ochi, dar știam că nu mai este durere. Am ridicat mâinile formând o inimă și zâmbind a „Mulțumesc”. Atunci am văzut că mâinile îmi erau pline de tuburi de perfuzii…
A urmat ceva ce m-a uimit… Eram cel mai fericit om din lume din pricina lipsei durerii și eram într-o stare în care mai fusesem de două ori în viață, doar de două ori. Tânjeam după acea stare în fiecare secundă a vieții. Însă această uimire a ne-durerii a fost urmată de esența concluziei lui Petre Țuțea la discuția purtată în închisoare cu Părintele Galeriu: „Eu cred că dumneata ești filozof. Nu, eu sunt popă. Și dacă ești popă, unde ai parohia? Nu am parohie, Părinte, dar spovedesc pe unde pot!”. Probabil că asistenta sau doctorița de la reanimare, nici azi nu știu cine și ce era, probabil pentru a verifica trezvia mea, a început o discuție pe teme teologice, dar vorbind de domnia sa… Și i-am luat de pe suflet nedumerirea prin definiția fiziologică, filozofică și teologică a iubirii. Pe parcursul discuției noastre a mai detubat (sper că am spus bine) încă doi oameni de-a dreapta și apoi de-a stânga locului meu. Am văzut că ea avea un scaun în centru, iar noi eram ca niște copii, în jurul ei, un scaun cu un pacient intubat, o stivă de injectoare, un scaun, o stivă de injectoare, tot așa… Nu m-a lăsat să plec până nu am lămurit-o pentru liniștirea sufletului ei… Când am plecat, râdea, îmi mulțumea și plângea… I-am spus să spună totul lui Dumnezeu, adică unui preot ca să se poată și curăța de orice gând și să poată merge înainte… Nu a fost prima oară în viață când asta s-a întâmplat. Am mers să învăț teologia ortodoxă pentru că am înțeles că oamenii vor tot veni la mine și să pot să dau sfaturile corecte, bineplăcute Bunului Dumnezeu și nu filozofii multireligie sau sincretisme ne-lămuritoare, păcălitoare…
Două nopți la rând am trecut apoi prin intoxicații de la medicamente… Nu mai aveam găuri la nări pentru tuburile de oxigen în prima noapte și eram ca un balon lucios, a doua noapte… O asistentă subțire, micuță, cu o logică inginerească, a fost singura care a depistat la ce eram alergic și mi-a salvat viața, cel mai probabil… A venit ușurel înainte să plec, a intrat pe ușa salonului „cu televizor” unde fusesem mutat și m-a întrebat: „Sunteți preot?”… Am zâmbit și i-am răspuns: „Numai teolog. Am studiat mult… Am studiat în multe facultăți!”… „Am știut eu!” A zâmbit și a ieșit ușor, așa cum intrase, că era pe altă secție…
Cuviosul a intervenit pentru viaţa mea… Nu putea fi o zi ca oricare alta…
Ing. Gheorghe-Aurel Păcurar,
București
