După ce am citit, din câte am înţeles, Cuviosul avea o inteligenţă cu totul ieșită din comun, excepţională. Dacă cercetăm modul cum se adresa unuia sau altuia, mie mi se pare că există o logică, o coerență adâncă în tot ce spune și face, dar mai ales în gesturile aparent absurde, chiar smintitoare. Poate ar trebui să ne gândim că este vorba de plinătatea harului pe care îl avea de la Dumnezeu.
Această plinătate se concretiza într-un anume cod, încifrat, care se adresa celor care „au urechi de auzit și ochi de văzut”. Din experienţa oamenilor cu Cuviosul, lucrurile care sunt de nescris și de nespus, groase, vulgare, de nepublicat, din punctul meu de vedere suportă o hermeneutică pe măsură. Sunt un limbaj complex prin care se comunică cele de „dincolo” de rațiunea noastră mult prea căzută într-o logică trupească. Vă dau un exemplu: şi-a făcut nevoile în casa unei gazde şi le-a ascuns sub covor. Faptă jenantă, smintitoare, inacceptabilă din perspectiva bunului simț sau al simțului comun. Noi nu putem ști dacă nu cumva i-a comunicat persoanei la care a stat atunci în casă, la care a făcut treaba asta, următorul lucru: „Nu ascunde rușinea unor fapte sub preșul nemărturisirii!”. Este o ipoteză hermeneutică, dar cred că cel vizat a înțeles foarte bine despre ce este vorba. Pe de altă parte, ne privește pe noi toți care încercăm să „mușamalizăm” (= a ascunde sub mușama), să îngropăm în uitare sau să ne îndreptățim atunci când faptele ne strică „imaginea”. Când Sfântul a făcut lucrul acesta ieşit nu din comun, ci mai rău, m-am gândit că acest fel de a se comporta poate fi un limbaj, un cod prin care comunica direct persoanei respective un adevăr privitor la viaţa ei. Aceste lucruri, privite din exterior, pot fi smintitoare, dar în context arată sfinţenia Cuviosului. Cred că există multe mărturii de acest fel, dincolo de posibilitatea de înțelegere a simţului comun, dar semnificative din această perspectivă.
Monahul Ieronim,
Mănăstirea Oaşa
