Nu rețin o dată precisă despre când l-am văzut prima dată, pentru că din toamna lui 2004 mi s-a fixat vizual ca o prezență continuă la Sfintele slujbe de la Catedrala din Alba Iulia și mi se părea dintotdeauna acolo. Nu l-am socotit niciodată vreun scrântit ieșit din minți, pentru că duhul lui emana o pace hieratică și o profunzime concretizată într-o prezență liturgică manifestată prin gesturi ample și neprefăcute.
Ulterior, aveam să aflu de la colegi, că el nu era un „oarecare”, așa cum se mai găsesc pe la ușile bisericilor și catedralelor, ci avea un statut bine definit, și anume simplu „Cuviosul”. Așa circula ca subiect principal în multe povestiri printre studenții albaiulieni, din care reieșea o formă de respect deosebit față de taina vieții acestui om, transpusă uneori chiar în evlavie. Citisem viețile unor sfinți nebuni pentru Hristos și toate indiciile îmi dădeau de înțeles că ar putea fi unul dintre ei; acum nu mai am niciun dubiu.
Nu mi-a rămas niciun cuvânt personal de la el, pentru că nu am dialogat, dar am sentimentul că am comunicat dincolo de cuvinte, pentru că ori de câte ori mă privea nu era doar un reflex natural al ochilor fizici, ci mai degrabă un soi de scanare binevoitoare care te îmbrățișa cu privirea.
Aveam să-l întâlnesc adeseori în pelerinaje la mănăstiri, părea un veșnic călător spre și întru cele sfinte, un fel de „Sfântul Gheorghe pelerinul” actual, care mergând din loc în loc lua pulsul duhovnicesc al monahilor, al mănăstirilor, al episcopilor și preoților, al credincioșilor și întotdeauna făcea câte o ghidușie sau spunea ceva care te punea pe gânduri, pentru că nu bolborosea aiurea, ci chiar avea noimă și se împlinea. Din această cauză, pe drept cuvânt mulți îl socoteau cu dar profetic, clarvăzător, calitate dobândită ca dar de la Dumnezeu și urmare a despătimirii, a smereniei sale profunde și a rugăciunii neîncetate.
Fizicul său era o siluetă diafană, piele și os, ca urmare postirii severe ca nevoință pentru biruirea cărnii. Sufletește însă, ochii lui transmiteau o candoare și o nevinovăție care l-au și făcut atât de îndrăgit de preoți, elevi și studenți și de aceea el nu era niciodată singur. Am reflectat prin prisma vieții lui de multe ori la cuvântul biblic că s-a făcut nebun pentru Împărăția lui Dumnezeu. Neastâmpărul care-l făcea să cutreiere în lung și în lat la sfinte mănăstiri și biserici avea ceva din ,,neliniștea cea bună”, concept folosit de Sfântul Paisie Aghioritul.
Destul de târziu am aflat crâmpeie biografice din viața lui, cum că fusese monah cândva, apoi în urma unui conflict cu stăpânirea comunistă a fost dezbrăcat de rasă în mod abuziv și a pătimit multe, ca alţii în epocă dintre cei care își asumau consecințele propriilor convingeri religioase în plin regim declarat ateu. Sentimentul postum, de azi, că de sute de ori, poate chiar mai mult, am stat în proximitatea unui sfânt fără a avea atunci conștiința deplină a acestui fapt, ci doar o intuiție probabilă, e de natură a reconfigura taina aproapelui, a străinului de lângă noi, care a parcurs drumul anevoios al Sfintei Cruci și a dobândit asemănarea cu Hristos.
Ochii se opreau mereu la această perdea de fum: un bătrânel cu exces de evlavie arătată prin multe închinăciuni și metanii, în mod special la icoana Maicii Domnului. Iar acum, când Cuviosul și-a încetat călătoria pe pământ și s-a mutat în eternitate, nici nu ne miră faptul că Dumnezeu a vădit sfințenia lui. E un motiv de bucurie sfântă, dar și de nădejde că avem un prieten, un rugător la tronul lui Dumnezeu!
Prin pilda vieții lui, primim un imbold că sfințenia poate deveni o realitate și nu doar un ideal, de care nădăjduim să ne împărtășim și noi prin rugăciunile sale.
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Gherontie, pururea rugătorule pentru noi!
Pr. Iuliu Morariu,
Coşbuc, jud. Bistriţa-Năsăud
